miercuri, 4 martie 2015

Harry Ross, Israel - Clipe de reflexie - Poezia bătrîneții

S-au scris tomuri despre etapa asta ultimă a vieții. Am citit specuualții de tot felul. Unii susțin că merită fiecare clipă de viață să fie prețuită. Alții, dimpotrivă, susțin că bătrînețea nu are nici un sens. E chin, neputință, inutilitatte. Natura însăși a fost nedreaoptă atunci cînd a lăsat ființele umane să se stingă ca o lumînare.
Tot ce ai putut face înainte, îți este interzis acum. Bolile te macină  și pe dinăuntru și pe dinafară. Arăți ca o ruină. Nu mai vezi, nu mai auzi, nu mai poți să mergi, chiar să urinezi e o problemă.

Toate sunt adevărate. Toți au dreptate în felul lor. Și totuși… Chiar și cei care spun că natura a fost nedreaptă atunci cînd a lăsat omul să se năruie luptă pentru a supraviețui, ignorînd necazurile bătrîneții.

Ei bine, mereu rămîne ceva nespus, neclarificat, ascuns, ceva misterios care te face să screzi că viața, așa prăpădită cum este, are frumusețea ei. O lumină venită din adînc te obligă să  vezi, să auzi, să te bucuri de cele mai mărunte lucruri: o zi senină, un cuvînt încurajator, un zîmbet, un gest de bunăcredință sunt suporturi în stare să învingă clipele negre ale vîrstei..

Cineva spunea că bătrînețea este un ciob sau mai multe, dar și ele se recompun uneori și ne poartă pe malul  visului. Desigur există multă iluzie și imaginație în viața oamenilor în vîrstă. Trebuie, în numele vieții, să se automintă sau să creadă îndemnurile binevoitoare ale celor din jur.

- Domnule, îți spujne unul: de ce te plîngi? Nici nu arăți anii pe care îi ai. Sau:

- Omule, toți sîntem, bolnavi și vulnerabili, nu doar bătrînii. Suferința este general umană. Mor și cei tineri, și cei maturi.

Vorbe amețitoare care încearcă să submineze adevăruri pe care tu le cunoști dintr-o experiență îndelungată.

Mi-aduc aminte de sfaturile unui medic din America Latină care spunea: Trăiește-ți viața. Nu face obsesii din bolile pe care le ai.  Nimeni nu se duce la cimitir sănătos. Bolile te duc acolo, fără să te poți opune. Doctorul respectiv încerca să te încredințeze că omul are dreptul și obligația să exploateze fiecare fir de viață, să se bucure chiar și atunci cînd are belele. Teoria lui se baza pe ideea că viața este unică, irepetabilă  și nimic nu o poate înlocui, că fiecare își poate aranja texistența în așa fel ca bătrînețea să fie suportabilă, înțeleaptă, nicidecum o povară a sfîrșitului ireversibil.

Desigur teoria este mult mai frumoasă decît realitatea. Văd în jurul meu oameni gîrboviți, conduși cu dificultate de alții, văd în spitale atîta suferință  țși mă întreb: De ce Domnul de Sus nu face ceea ce lumea așteaptă de la El. Răspunsul e simplu: tot ce viețuiește pe pămînt are om rînduială și un termen de expirare. Inclusiv viața.

Dar dincolo de zidurile greutăților și al durerilor, există lumea speranțelor, a luminii, a poeziei, nevoii de a trăi. Chiar și cei care spun că așteaptă să moară, în fond doresc să supraviețuiască.

Ideea împărtășită de religie că dincolo, în lumea de apoi, începe viața adevărată, este îndoielnică. Nimeni nu a fost acolo, nimeni nu s-a întors de acolo. Din clipa în care te așează în mormînt, nu mai ești nimic. Un zero absolut. Viața care te părăsește este pentru totdeauna. Oricît de frumos sună poveștile despre lumea din paradis, lumea știe că e legendă, imaginație, un soi de bomboană cu gust dulceag, dar nimic adevărat.

Cred în cei care spun că omul trebuie să-și clădească bătrînețea  încît  la vîrsta senectuții viața să/i păstreze sensul lui profund. Asta înseamnă păstrarea integrității fizice și a credinței că nimic nu este pierdut dacă îți propui să învingi răul, să nu te predai destinului crud, să încredere în puterea ta de a te ridica deasupra necazurilor provocate de bătrînețe. Familia, copiii, nepoții sunt prima haltă luminoasă a bătrîneții. Relația cu cei apropiați este un energizant decisiv. E foarte rău cînd rămîi singur, cîmd nu ai pe nimeni  lîngă tine. Singurătatea este un aliat rău al omului în vîrstă. Patrcă te rupe de realitate și îți produce gînduri negre. Cînd ne aflăm în plină putere, nu ne gîndim că mai tîrziu vom avea nevoie de prieteni, de societate. Omul nu e un solitar, el trebuie să aibă mereu pe cineva cu care să dialogheze, să se sfătuiască, să se spijine la nevoie. Vorbesc despre acești factori pentru că am sentimentul că mulți bătrîni se simt mai bătrîni și mai neajutorați decît sunt tocmai pentru că le lipsește acel cineva care să le susțină moralul și să creeze  o baie de optimism cu ajutorul unor cuvinte bune.

Poate unul din elemetele sublime ale bătrîneții este relația cu macro și micro universul. Timpul liber permite un dialog fascinant cu tot ce n-ai apucat în vremea cînd te robea munca. N-ai cunoscut minunile lumii, tot ce ține de un9iversul magic  care se află  dincolo de noi. Datorită unui computer obișnuit poți călători printre stele și să trăiești acea senzație unică de a fi părtaș la mecanismele care dirijează planetele și sistemul solar..

Mai important este desigur legătura ta cu cei din jur sau cu prieteni îndepărtați. Ai de repovestit amintiri, dar și de a rămîne pe axa prezentului și a înțelege încotro se îndreaptă lumea în care trăiești.

Bătrînețea poate fi încă activă dacă în tinerețe nu ți-ai epuizat energia cu lucruri lipsite de semnificație. Auzim sau vedem oameni în vîrsta care pictează, construiesc obiecte din lemn sau ceramică, scriu memorii sau se dedică unor acțiuni caritabile. Folosirea cu talent al timpului este marele secret care dă vieții la orice vîrstă un sens adînc. Evident, se poate trăi fără a face nimic. A abandona orice activitate de orice fel este, poate, una din marile eroi pe care le comitem inconștient.. Cunosc bătrîni care-și petrec mai tot timpul dormind sau stînd de pomană prin parcuri, oameni care se duc zilnic la  la policlinică în speranța de a descoperi acel medicament minune care să le readucă tinerețea și vigoarea. Iluzii deșarte.Obsesia de a te trata de orice, fără a fi nevoie sau fără a lăsa organismul să se apere de eventuale atacuri minore, este o pasiune inutilă și dăunătoare.

Să ne întoarcem la poezie. Nu la cea scrisă de Eminescu, Pușkin sau Heine. La acel mugur al vieții care ne ține în priza bunei dispoziții, a bucuriei de a deschide ochii mari în fiecare dimineață și a saluta lumina, orizontul albastru sau vuietul mării. Bătrînețea poate di imposibilă, uricioasă, insuportabilă, dar, tot așa, poate fi calmă, înțelegătoare, plină de poezie. Variantele depind de om, de puterea lui de a accepta realitatea cu fața ei întunecată sau dimpotrivă, a căuta oriunde chipul  ei  surîzător.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

NOTĂ: Blogul NU răspunde pentru articolele publicate, opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului articolului, comentariului.