joi, 19 februarie 2015

Harry Ross, Israel - Love Story


Oh, de cînd nu mai e pe buzele noastre acest Love Story. În urmă cu peste patruzeci de ani,  filmul respectiv  cu Ali Mac Graw şi Ryan O’Neal, în rolurile principale, a făcut furori. Se juca pe tot mapamondul cu casa închisă. Lumea ieşea din sală plîngînd.
 
Unde mai vedem asemenea pelicule, unde se mai petrec în viaţă drame din astea, care îţi sfîşie inima şi te inundă cu tristeţe?

Căsătoriile de azi sînt scurte şi explozive. Partenerii se iubesc o zi şi o noapte, după care se instalează plictisul sau evadarea. Ei bine, greşim.  Există şi acum cîte un Love Story discret, ascuns de ochii publicului, trăit cu pasiune pînă la capăt. Mi s-a povestit de curînd o poveste de dragoste arzătoare între un bărbat şi o femeie. El nu mai e un tinerel, iar ea nu-i o fetişcană. Sînt doi oameni maturi, nici măcar bogaţi sau celebri. Fac parte din categoria de mijloc a societăţii, soţul fiind voiajor, pe cînd soţia soră medicală. Au parcurs împreună un drum destul de lung, în armonie şi  înţelegere. Au vrut copii, dar nu le-a reuşit. Au adoptat o fetiţă care are acum optsprezece ani şi serveşte în armată. Vine acasă zilnic, nu pentru că poate şi i se permite, ci doar s-o vadă pe mama, să stea cu ea cîteva ore, s-o mîngîie şi să-i spună că o iubeşte.

În urmă cu mai bine de doi ani, Irina, aşa o cheamă pe mama, a trecut printr-un examen medical şi i s-a descoperit un chist ovarian.  A fost îndată eliminat, crezîndu-se că totul e-n ordine.  NU ! A urmat destul de repede o tumoare canceroasă aproape în acelaşi loc, în uter. Apoi celule de acest fel au apărut la sîni. Nu s-a speriat foarte tare, dar îi păsa. Cunoştea cazuri similare din spital, femei cărora li s-au amputat ambele mamele şi au supravieţuit. Cu Irina s-a petrecut ceva ciudat. Cancerul s-a extins de la uter şi sîn la unele organe interne şi medicii, neobişnuiţi cu acest caz, au ridicat mîinile. Chimioterapia n-a ajutat prea mult, nici intervenţiile chirurgicale. Atunci şi ea, şi el, Doron, au intrat în panică.

Soţul cutreiera ţara cu produse cosmetice şi suna din oră-n oră acasă. Era în legătură cu soţia ziua şi noaptea. Nu vorbeau despre boală, nici despre un eventual sfîrşit tragic. Vorbeau despre iubirea lor din zilele tinereţii:

-  Te-am zărit într-o zi pe stradă, erai cu mama de mînă. Cîţi ani aveai? Poate şaisprezece sau şaptesprezece.

-  Nu-i adevărat, eram după armată, deci mergeam pe douăzeci şi unu. Arătam însă mai tînără. Şi eu te-am zărit, ochii ni s-au întîlnit într-o fracţiune de secundă  şi nu s-au mai despărţit. Tot ce a urmat  fost sublim. Hai să ne întoarcem în timp. Tu mă vezi, ce-ţi zici în gînd? O s-o răpesc.

-  Nu, n-am zis asta. Eram sigur că te voi cuceri. Te ţin minte de la nuntă. În rochie de mătase, albă ceva zăpada, arătai ca o prinţesă din poveste. Mereu îmi era teamă să nu te pierd, să nu mi te răpească cineva, să nu mă laşi pentru un altul. Şi acum mi-e frică. Nu vreau să te pierd, Irina, m-auzi? Să mă aştepţi, peste două zile sînt acasă. Cum te simţi?

       Irina spunea că bine, aşteaptă cu nerăbdare întoarcerea lui. Vrea să trăiască încă două zile-trei. Doron se înfuria şi o certa pentru vorbele astea. Îi spunea că ea este puternică şi dacă e să vie doamna cu coasa,  vor muri împreună, aşa cum  au trăit împreună. Există desigur iubire şi dincolo de moarte. Se mîngăiau reciproc cu poveşti născocite pentru a îndepărta frica de ziua de mîine. Boala însă lucra necruţătoare. Periodic, Irina era spitalizată şi Doron nu pleca în voiajele lui obligatorii. Stătea cu ea la spital. Dormea pe o saltea pneumatică,  sub pat. Să fie cît mai aproape unul de altul. O auzea respirînd greu şi-i venea să plîngă, dar se abţinea. N-avea voie să se arate slab sau descurajat. Viaţa ei depindea mult de a lui. Întins sub pat, ridica o mînă şi ea o apuca. Stăteau aşa ore în şir, mînă în mînă. Transmiteau unul altuia energie, speranţă, curaj. Multe alte perechi din rezerva aceea făceau la fel. Bărbaţii sufereau alături de soţiile sau iubitele lor. Cu toţii trăiau boala la aceeaşi temperatură, cu aceeaşi teamă şi încredere în viitor

       Cînd Doron se scula pentru că totuşi trebuia să plece la slujbă, ea se ridica în fund şi se ruga pentru el, să nu se piardă, să nu i se întîmple ceva rău. La rîndul lui, el o încuraja din ochi, o ţinea îmbrăţişată de parcă ar fi clipa lor din urmă. Doron îi şoptea întruna: „te iubesc, draga mea, te voi iubi întotdeauna”.

         Sara, fiica lor adoptivă cerea permisiuni repetate de la Armată să vină acasă la mama. Toată cei de la   regiment ştiau ce problemă are, cîţiva camarazi o conduceau pînă la autobuz şi-i urau tot binele din lume. Sara ajungea la spital la ore tîrzi. Mama era trează, i s-a telefonat că fata vine s-o aştepte. Aştepta, ce altceva putea să facă ? Ştia că trebuie să rămînă în viaţă pînă vine Sara, apoi pînă se întoarce Doron. Era un soi de joc de-a v-aţi ascunselea de la moarte. Părinţii Irinei locuiau departe, nu puteau veni prea des. Totuşi veneau, mai ales sîmbătă. Veneau încărcaţi cu bunătăţi, dar ea nu putea să mănînce. Oprea bucatele pentru Doron şi Sara.

        Viaţa la spital avea un mare avantaj. Bolnavele nu erau singure. Împreună luptau contra cancerului de parcă era un tigru. Nu-l înfrîngeau, însă îl ţineau la distanţă.

Medicii se ocupau de paciente nu doar ca terapeuţi, ci şi ca oameni. Nu ascundeau adevărul, veneau cu cocteileuri mai performante, spuneau că omul n-are voie să-şi piardă niciodată credinţa în vindecare. Doctorii şi pacientele formau un tot, inseparabil şi solidar.

Doron telefona neîntrerupt. Îşi amintea de cîte un episod din viaţa lor. Ultima oară a reăpovestit excursia lor la Paris. Nu şi-au imaginat că vor ajunge vreodată acolo, să vadă grădinile de Luxemburg, Palatul Elisee, Luvrul, Piaţa Vendome cu acea columnă dedcată  victoriilor lui Napoleon, podurile de  peste Sena şi oraşul-lumină în toată spledoarea lui. Irina mergea cu gura căscată, au intrat la Lafayette , unde au făcut cumpărături, apoi o luau de la capăt cu plimbările. 

- „Îţi aminteşti?” întreba mereu Doron. „Da, sigur, totul era ca-n vis”. Ea retrăia de multe ori clipele petrecute la Paris. Plănuiau împreună  să revină, să mai vadă încă şi încă odată marile bulevarde, mulţimea elegantă şi surîzătoare, luminile Parisului. Nu au mai apucat. Povestirile lui Doron aveau menirea de a acţiona memoria femeii iubite, a reface în gînd etapele vieţii şi iubirii lor, a le retrăi şi a transmite  ei energie imaginativă. Irina era prezentă în aceste povestiri, Doron o plasa printre eroine, vorbea despre sensibilitatea ei în faţa frumosului. Adevărul este acesta: au avut o viaţă de excepţie. S-au iubit din prima clipă şi au ştiut să menţină de-a lungul timpului flacăra pasiunii. Găseau că erau norocoşi întîlnindu-se, Dumnezeu în persoană i-a unit şi tot Ei veghează asupra fericirii lor.

-  Dar totul a fost, spunea tristă Irina. Nu va mai fi nimic.

-  Vorbeşti prostii. Cum de-ţi permiţi să renunţi la viaţă, la mine şi la Sara ? Noi avem totul pentru că ne iubim. Realizezi oare cît de bine ne este?

- Da, da, zicea ea cu o voce stinsă. Trebuia să fie de acord cu el, pentru el, pentru ei amîndoi. Boala asta nemernică i-a pus la grea încercare. N-aveau voie să se lase înfrînţi. Ştiau asta, dar în acelaşi timp simţeau că se află pe ultima sută de metri. La apelurile soţului, Irina se retrezea parcă din abulie, primea glas şi putere. „Va fi bine, nu te îngrijora, iar dacă Doamne fereşte se va întîmpla ceva rău, să nu disperi. Tu trebuie să mergi mai departe, tu ai dreptul la fericire. Niciodată să nu plîngi după mine”. Atîta trebuia să audă Doron şi izbucnea în lacrimi. Nu putea accepta idea plecării ei dintre vii. Venea la spital, intra la şeful Oncologiei , pe care îl cunoştea, stătea cu el vreme ndelungată, ţinea să afle ce mai face medicina, cum de nu caută doctoria minune să salveze vieţile atîtor bolnavi. De ce, de ce? Vorbea despre Irina, ce femeie extraordinară este, cît o iubeşte şi cît suferă, nu doar pentru ea, dar pentru întreaga familie. „Irina ştie că moartea ei ne va ucide şi pe noi. Nu e drept, nu e drept. Am fost oameni curaţi, muncitori, fericiţi, de ce să ni se ia această comoară?” Medicul şef asculta şi privirea îi fugea în altă parte. Nu se pitea uita în ochii lui Doron, nu-i putea spune adevărul. Irina avea de trăit atît de puţin, atît de puţin. Doron ştia, simţea prin   toate fibrele lui că femeia sa se pierde, se duce în fiecare clipă spre veşnicie, nu o va mai îmbrăţişa, nu-i va mai zîmbi, nu se va dărui aşa cum o făcea totdeauna. Omul ieşea încet din cabinet, abătut şi disperat. Se ducea la Irina şi-i spunea că a avut o întîlnire cu medicul şef, sînt speranţe, se va face bine, totul e să nu se lase doborîtă. A vorbit cu şeful cel mare, sînt speranţe, doar să credem în puterea Celui de Sus. Şi rămînea cu ea peste noapte, sub pat, oftînd şi lăcrimînd. Irina îl simţea,  mînă-n mînă, să-i simtă căldura şi dragostea; Doron i-o săruta şi stăteau aşa mult timp, pînă oboseau. Adormeau amîndoi şi aşteptau dimineaţa ca pe o rază de speranţă pentru încă o zi, poate mai luminoasă şi mai dreaptă decît cea care a trecut.
                                              

*

  Nici viaţa, nici moatrtea nu stăteau pe loc. Mergeau braţ la braţ. Unele paciente supravieţuiau mai mult, ca Irina, de pildă, altele mureau. Era jale cînd una pleca  acoperită cu un cearceaf peste cap. Patul nu rămînea liber. Venea altă bolnavă, apoi alta, şi aşa mereu. Plecările erau urmate de sosiri. Parcă era un drum al destinului. Mereu plin de suferinţe,  lacrimi şi speranţe.

Doron se obişnuise deja cu imaginea acestui loc în care se schimbau feţele, durerile, nu şi cuvintele, tratamentele, dimineţile cu ochiul lor zîmbitor. După întîlnirea cu medicul şef. se umbri, dar încercă să rămînă în faţa Irinei optimist. Ceru să se culce lîngă ea. Îşi descălţă pantofii şi se întinse, aşa îmbrăcat cum era, alături de soţia sa. O face pentru prima oară de cînd este ea spitalizată. Irina se miră puţin, dar îi făcu loc. „Ceva deosebit?” întrebă cu glas şoptit. „Da, zise el, am o poveste frumoasă pe care o ştii, dar vreau s-o retrăim împreună”. O îmbrăţişă.îi sărută obrazul  palid şi uşor descărnat şi începu:

     - Vreau să ne amintim de prima noastră noapte de dragoste. Vrei? Irina aprobă. Ne-am retras în dormitorul nostru alb, slab luminat şi mă priveai cu oarecare frică. Apoi te-ai aşezat  în mjlocul patului şi împreunînd palmele, te rugai. N-am înţeles. Mai tîrziu, da, am înţeles. Te rugai ca totul să fie sublim. Mi-ai spus să mă port cu delicateţe, să nu mă reped ca un tigru la  prada lui, să fiu înţelegător şi răbdător. Erai virgină, ştiam. Mi-ai promis să fii drăgăstoasă, supusă, darnică. Aşa a fost. Îţi mai aminteşti? Ne-am iubit cu pasiune, cu tandreţe, într-o linişte absolută. Era luna mai, cea mai minunată noapte a anului, nu a secolului. Noi doi, dezgoliţi de veşminte, ca Adam şi Eva, făcînd dragoste, ignorîndu-i pe toţi pămîntenii,  împreunîndu-ne cu patimă, dar şi mînaţi de cele mai curate sentimente. „Pînă azi, retrăiesc acele clipe superbe. Erai a mea, şi eu eram al tău, cu totul, cu trupul, cu sufletul, cu inima. Irina, mă asculţi? 

Da, asculta, dar ochii i se înceţoşau şi trupul se răcea în chip ciudat. Apoi vorbind tot mai greu, zise:” Du-mă acasă, te rog, nu vreau să  mor aici”. El coborî  înspăimîntat  şi fugi la prima soră. Spuse că se întîmplă ceva rău. Trebuie să-şi ducă soţia acasă. „Acum, imediat!” Tot salonul se trezi şi trecu printr-un şoc. Toate privirile erau îndreptate spre Irina. Veni un doctor, o consultă, simţea că pulsul inimii e tot mai slab, iar respiraţia abia se mai auzea Stătea în cumpănă cu faţa palidă, cu gura parcă zăvorîtă de un gînd. Doron îl privi drept în ochi şi înţelese că pariul cu viaţa este pierdut. Doctorul aprobă plecarea, fără nicio explicaţie.

         *

 Irina nu apucă să ajungă acasă, În drum, în ambulanţă, îşi dăsuse sufletul pentru totdeauna. Doron era alături de ea şi nu putea crede în acest sfîrşit tragic. Se socotea vinovat că n-a făcut mai mult, mult mai mult pentru a o salva. Ceru şoferului să se întoarcă. Trebuia să revină cu ea   la morgă. Acolo a fost depus corpul neînsufleţit, iar a doua zi Irina, scumpa sa soţie şi mama bună a Sarei, a fost dusă pe ultimul drum. Veni aproape tot personalul de la Oncologie. Ba şi unele  bolnave cu care a locuit timp îndelungat. Irina nu mai era. Ideea asta îl distrugea pe Doron. Într-o singură zi îmbătrîni cu douăzeci de ani. Se prăbuşise în sine, nu mai voia nici el să trăiască. Deşi omul o doreşte, moartea nu vine la comandă. Eroul nostru, trist şi abătut, a trebuit să suporte zilele şi lunile de doliu cu o voinţă supraomenească, auzind mereu şi mereu cuvintele ei: 
„Tu trebuie să mergi mai departe, n-ai voie să abandonezi, tu ai dreptul la fericire. Niciodată să nu plîngi după mine”. Erau vorbe cum sînt toate vorbele. Doron ştia că de aici înainte el trebuie să meargă singur, nefericit  pînă la capătul capătului, oricît de greu i-ar fi, oricît de întunecată îi va fi calea.

     Aşa se încheie frumoasa poveste de dragoste dintre un bărbat şi o femeie. Dumnezeu, care i-a unit întru fericire, i-a părăsit în clipele de restrişte, ori nu a putut să-i ţină împreună pînă la sfîrşit, cum au visat ei şi cum am fi dorit şi noi.

Deşi plecată dintre vii, Irina continuă să trăiască în inima şi mintea celui cu care s-a iubit în armonie şi în pace pînă în clipa cea din urmă. Se pare însă că nimic nu ţine o veşnicie, nici măcar atunci cînd oamenii îşi găsesc perechea ideală şi-şi orotesc pasiunea cu o putere incredibilă.








Un comentariu:

  1. ....mda....!!!!! Totul are un inceput si un sfarsit...este vorba ,insa, de calitatea timpului petrecut impreuna...trist finalul...prea trist dar frumoasa poveste de dragoste !!!!

    o eva

    RăspundețiȘtergere

NOTĂ: Blogul NU răspunde pentru articolele publicate, opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului articolului, comentariului.