sâmbătă, 21 februarie 2015

Gheorghe A. Stroia - "Noaptea nu va mai fi acolo " - Confesiunile unui înger – prizonier într-un infern uman

Peste  sintoniile  numelui  -  simplu  intitulat  –  OM, conştiincios  declinat  la  toate  cazurile  vieţii,  se  aştern  petalele albe, înflorite în cuvinte, de multe ori ridicate din pleava minţii noastre, plină de o generoasă uitare. Suntem  -  din nefericire  -atât de efemeri în comparaţie cu multele clipe de nefericire ce încap în viaţa unui om!


Realizăm (din când în când) că n -ar fi suficientă doar o viaţă, pentru a putea trăi  ceea ce alţii au trăit
doar în  fracţiunile de secundă  ale durerilor ce i-au încercat şi le-au marcat existenţa. Am  descoperit,  de  foarte  curând  un  regat.  Un  regat tandru (intitulat  Ad-hoc), plin de muzică şi poezie, în care  -  pe parcursul a două ceasuri  -  de două ori pe săptămână, oamenii îşi  dedică  poeme,  lecturează  din  titani  ai  literaturii,  discută despre  noutăţi  culturale.  Şi  se  ascultă  multă,  foarte  multă muzică bună. Un regat virtual, care nu are graniţe şi pătrunde adânc,  până  în  cele  mai  profunde  locuri  de  pe  pământ  -sufletele  oamenilor.  Un  regat  fabulos,  în  care  oamenii  se întâlnesc  doar  pentru  a-şi  (re)descoperi  nobleţea  sufletului, pentru a se simţi  bine  şi a rosti (într-un glas) versurile imnului intitulat: „Bieţi lampagii”.Toţi  cetăţenii  acestui  regat  sunt  oameni  de  o  certă valoare  culturală,  care  dovedesc  în  fiecare  clipă  că  românul este (aşa cum e normal să fie) inteligent, erudit, posesor al unei laturi  profund  spirituale  şi  generos.  Într-un  cuvânt:  GENIAL!
 

Doamna acestui tărâm, profund spiritual,  este Elena Toma, una dintre ex - Stelele fără Nume ale României. Pe Elena Toma am perceput-o (încă de la început) ca pe un  om  blând,  cald,  debordant  de  sincer  dar  şi  deosebit  de diplomat.  Un  om  care  nu  refuză  pe  nimeni,  care  crede  în oricine,  care  acordă  încredere  oricui,  fără  să  aştepte  ori  să pretindă  nimic  în  schimb.  Un  om  care,  din  generozitate  şi iubire  faţă  de  oameni,  a  înfiinţat  un  club  intitulat  XXL  şi  al cărui motto exprimă propriul său crez, propria sa personalitate: „Adevărata frumuseţe nu are vârstă, greutate, înălţime şi nici avere  sau  rang.  Ea  este  spirit  ce  dăinuie  ”.  O  Elena  Toma despre care lumea a uitat  sau nu vrea să-şi mai aducă aminte. Un om ce ne-a făcut cinste de atâtea ori pe scenele artistice şi expoziţionale  ale  lumii  sau  în  turneele  în  care  a  (în)cântat frumuseţea  sufletului.  O  Elena  Toma  –  poetă,  romancieră, publicistă,  pictoriţă,  deşi  ne  spune  cu  modestie  că  :  „Nu  am spus niciodată că ceea ce scriu se poate numi poezie. Eu scriu doar  ceea  ce  simt,  aşa  că  îmi  place  să  le  numesc  simple gânduri, stări - aşternute pe hârtie!”
 

Iată un om plurivalent, care dovedeşte prin tot ceea ce face:  echilibru,  pragmatism,  efervescenţă creatoare,  responsabilitate faţă de actul artistic şi -  nu în ultimul rând –  erudiţie. O erudiţie  despre  care  doamna  profesoară  (ce  a  şcolit  sute  de talente  naţionale  ori  internaţionale  ale  României)  spune:  „Eu
sunt o simplă femeie de la sat, şi, pentru că mulţi sunt oameni simpli,  ca  mine,  semidocţi…”  Iată  argumente  ale  unui  suflet mare care, deşi primeşte sute de mesaje în fiecare emisiune a sa (la  Radio  R  România  -  un  radio  al  platformei  culturale  Aşii Români de la Nürnberg),  nu citeşte niciunul dintre  cele  în care este  lăudată  şi  apreciată  –  şi  asta,  doar  din  modestie.  Aceştia sunt  oamenii  care,  cu  frumoasa  lor  demenţă,  fac  să supravieţuiască arta, poezia, cultura valoroasă şi autentică.
Am primit cartea  „Noaptea nu va mai fi acolo”  şi am îndrăznit a-i scrie o prefaţă. Am crezut că va fi un lucru simplu. Am  crezut  că,  având  deja  experienţa  mai  multor  prefeţe,  ar trebui să nu fie chiar atât de greu.  Mă obişnuisem cu ideea că oamenii au nevoie  doar de încurajarea celorlalţi,  în sprijinirea demersului lor cultural. Am scris despre cărţi de poezie sau de proză, în care autorii  împărtăşeau  simţirile  proprii, fără a avea un substrat atât de realist. În schimb, cartea de faţă nu este doar o  simplă  lectură,  ci  un  memorial  al  unei  dureri  care,  deşi trecută, a lăsat răni  profunde, ce încă mai dor nespus de tare.
Motiv suficient să constant că nu-mi va fi simplu deloc, pentru a-mi  duce  îndrăzneala  până  la  capăt.  „Noaptea  nu  va  mai  fi acolo” nu este dedicată unei vieţi, ori unui destin, ci este cartea unui  coşmar  care  încă  mai  bântuie  simţirea  şi  o  umple  de lacrimi  amare.  Este  o  carte  în  care  veţi  întâlni  o  altă  Ele na
Toma. O Elena Toma aflată la limita suferinţei umane, trecând prin episoade ce depăşesc imaginaţia noastră, deşi sunt atât de reale şi le veţi simţi atât de febrile.
 

Titlul cărţii este unul emblematic.  Deşi un titlu romantic,  incumbând  lirism,  el  maschează  starea  de  profundă suferinţă. Ca într-o paradigmă, în care sentimentele ar mai avea nevoie de încă o mască! Noaptea, care aduce de obicei pace, se converteşte  în  noaptea  care  bântuie,  reaminteşte  şi  răsuceşte uţitul în rană. Devine o noapte în care  domneşte bezna, prin care  nu  se  zăreşte  niciun  licăr.  O  noapte  hadesiană,  în  care Elena caută disperată o cale de evadare, spre a ajunge din nou la lumină. În lumina către care tânjeşte, cu disperare. Dacă  nu  aş  şti  că  este  vorba  despre  o  carte autobiografică, aş fi tentat să cred că este o nuvelă fantastică. Aş fi tentat să cred că are o construcţie realist-magică, fără a şti unde  este  graniţa  dintre  realitate  şi  ficţiune.  Cartea,  prin structura  ei,  însumează  notele  de  jurnal  personal,  în  care transpare  lupta  crâncenă  între  euri  :  fiinţial  versus  existenţial, biografic  versus  auctorial,  spiritual  versus  fizic,  convingere versus scepticism. Mai mult decât atât: „Noaptea nu va mai fi acolo”  este  lungul  drum  al  unui  pelerin  rătăcit,  întors  către Dumnezeu,  pentru  regăsirea  statusului  spiritual  firesc,  ce  ne împlineşte  şi  ne  desăvârşeşte  ca  oameni.  Fără  a  exagera  cu nimic,  aş  putea  spune  că  zicala  biblică  :  „Întoarce  şi  celălalt obraz”  s-ar  interpreta  –  aici  -  cam  aşa  :  „Iar  dacă  vrei  să dovedeşti  că  eşti  om,  cu  adevărat,  trebuie  să  ai  puterea  să întorci  şi  al  treilea  obraz”.  Acest  lucru  îl  săvârşeşte  Elena Toma  prin  prezentarea  întâmplărilor  din  carte.  Întoarce obrazul,  pentru  a  fi  pălmuită,  fie  şi  pentru  a  treia  oară.  Doar aici  vei  vedea  durerea,  turnată  ca  balsam  peste  o  altă  durere. Doar  aici  vei  găsi  lacrimi  care  nu  spală  ci,  ca  într-un  antic blestem, se transformă în apă de sânge. Pentru ca apoi să aibă puterea  de  a  se  transforma  -  din  nou  -  în  apa  aducătoare  de viaţă şi lumină. Un ciclu complet, sisific, extenuant.
 

Cine  este  Elena  Toma  -  de  fapt  -  şi  ce  doreşte  să  ne transmită  prin  această  carte?  Extrapolând,  descriem  un  înger, prizonier  al  infernului  uman,  ce  găseşte  în  suferinţele  sale purificatoare  -  calea  de evadare spre lumină. Nu neapărat licăr celest, poate doar apriga  dorinţă  de telurica lumină, de  „viaţa”
pământului  -  ca acceptare a firii noastre profund umane. Ni se aminteşte  –  aici  -  ce înseamnă să fim  Oameni. Ce înseamnă să suferi  -  fără  să  ştii  de  ce  -  şi  să-ţi  accepţi  suferinţa  ca  pe  o  a doua  natură! Ce înseamnă să ai, ca ultim refugiu, speranţa ta în speranţa celor din jurul tău! Ce înseamnă să cazi, fără să mai crezi că te-ai putea ridica, vreodată. Veţi  observa  în  carte,  ca  într-o  intensă  stare  de
rugăciune, împletirea stărilor de nădejde cu cele de deznădejde, prin glasul omului care strigă către cer, precum evanghelistul: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”  Însuşi motoul cărţii este o reproducere fidelă a unui fragment dintr-un psalm biblic, ce  exprimă  nădejdea  şi  deznădejdea  creaturii  pusă  (  de  multe ori  )  faţă  în  faţă,  cu  Însuşi  Creatorul.  O  acceptare  tacită, silenţioasă şi dureroasă a deznădejdii, dar şi o cale către aflarea încrederii.  Apar  în  carte  personaje  înalte  din  sfera  bisericii, care-i inspiră autoarei cuvinte pline de mângâiere. 

Iată ce spune Prea Sfinţitul Calinic, arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului: „Doamna Elena, faceţi foarte bine că vă certaţi cu Tatăl. Aşa află şi El ce durere aveţi în suflet. Dacă pruncul tace, nu spune nimic,  părintele…  cum  să  ştie  că  e  nemulţumit  ?”    De  fapt, acesta este fondul firesc al vieţii duse de către autoare: o luptă continuă  din  care  iese  (a)deseori  înfrântă,  dar  care-şi  găseşte curajul  de  a  o  lua  de  la  capăt.  Cu  speranţa  câştigării  măcar  a unei bătălii. De fapt, prin purtarea acestor  interminabile  ostilităţi, Elena Toma se dovedeşte a fi o învingătoare. Şi apoi, cine mai are privilegiul de a sta la masă cu Dumnezeu, de a-I adresa
întrebări şi de a căpăta răspunsuri? „Noaptea nu va mai fi acolo” este tânguirea unui suflet care muşcă din nestinsa durere ce-l mortifică. E o hartă a unui naufragiat, într-o ţară necunoscută lui până atunci: Ţara Durerii
şi  Ţara  Viselor  Spulberate.  Este  un  strigăt  de  ajutor,  către  o societate  care  te  aruncă  fără  milă,  atunci  când  neputinţa  ta devine  obişnuinţa  celorlalţi.  A  indiferenţei  oamenilor  cu  stare materială,  în  contrast  cu  devotamentul  şi  nobleţea  omului simplu. Indiferent dacă acesta este un biet profesor de religie  – taximetrist  sau  un  om  al  străzii.  Iată  ce-şi  aminteşte  autoarea despre un om simplu, din timpul şederii sale forţate în  Israel: „Elena,  uite,  am  găsit  sacul  acesta,  la  poarta  unei  case înstărite.  Ştii  cum  fac  evreii,  din  obişnuinţă,  aruncă  obiecte, îmbrăcăminte, lucruri pe care nu le mai folosesc, atunci când îşi cumpără altele. Sacul era plin-ochi, cu fel şi fel de lucruri, haine, pantofi. Probează şi tu ceva, poate se potriveşte. Să ai şi tu alte haine, de Paşte. Eu am ales pentru mine şi soţia mea, şi m-am  gândit  să  te  uiţi  prin  ce  a  mai  rămas,  poate  îţi  place ceva.”
 

Prin relatarea unor astfel de întâmplări, mesajul pe care doreşte să ni-l transmită Elena este unul mult mai subtil şi cu atât mai valoros. Acela că vina degradării morale şi spirituale a unei  naţiuni  (a  decăderii  ei)  nu  trebuie  căutată  în  straturile  ei profunde,  în  „spectrul” tainic,  ce-şi păstrează valorile morale şi
spirituale  intacte.  Nu  la  nivelul  omului  simplu,  care  cultivă  –încă  –  în  sânul  familiei  sale,  respectul  pentru  sine  şi  pentru ceilalţi. Ci în alte sfere de influenţă, mult mai largi şi mult mai „înalte”. M-a  impresionat  profund  experienţa  tristă  avută  de autoare în Israel, despre care povesteşte: „Uitasem că, înainte de  accident,  reprezentasem  Televiziunea  Română,  în contractele cu străinătatea. Uitasem că fusesem un artist foarte apreciat,  cu  un  palmares  artistic  demn  de  invidiat  şi  un repertoriu de peste 600 de cântece, capabilă să le cânt în nouă limbi  străine.  Trăiam  acolo,  chinuită,  ostatic  al  justiţiei
israeliene,  care  îmi  interzisese  ieşirea  din  Israel,  pentru  că aveam de plată peste 4800 de sekeli  Spitalului Ihilov, la care ajunsesem la trei săptămâni, după accident, pentru o infecţie la rinichi.”  O experienţă  uluitoare,  sinistră  şi  înălţătoare  în acelaşi timp, experienţă ce-i furnizează autoarei  puterea de a-l regăsi pe Dumnezeu.
Şi cu toate acestea, Elena Toma se întreabă:  „Doamne, exişti ? Nu eşti himeră, iluzie, vis ? Coboară  -  Te, Doamne, şi în  inima  mea.  Te  caută,  te  vrea  !”.  Aşa  după  cum  spuneam, cartea  împleteşte  în  ea  stări  antagonice  într-un  univers  dual: speranţă-deznădejde,  credinţă  –  îndoială,  putere-neputinţă,
luciditate  –  amnezie,  prezent-trecut.  Autoarea  are  un  stil propriu  şi  personal.  Trecerea  bruscă  dintr-o  stare  în  alta, migrarea  prin  universurile  duale,  cu  viteza  unei  comete,  îţi creează impresia unui bughi mambo rag, ori a unui jurnal scris în  momente  de  luciditate,  cu  teama  momentelor  de  amnezie.
Minuţiozitatea detaliilor, insistenţa asupra unor aspecte pe care doar un ochi avizat le poate vedea, conexiunile subtile pe care Elena  le  poate  face,  iată  câteva  dintre  valenţele  unui  veritabil reporter  de  investigaţii,  ce-şi  află  propria  poveste  investigând (de fapt) poveştile altora. Unele  pasaje  ale  cărţii  sunt  veritabile  momente  de poezie.  Imaginile  sunt  create  în  culori  pastelate,  cu  luminile sufletului  aprinse.  Furibunda  căutare  a  lui  Dumnezeu  se aseamănă  –  oarecum  –  cu o căutare de  tip arghezian (Psalm).
 

Practic,  fiecare  întrebare  e  o  cheie  care,  în  loc  să  descuie simţirea, îi ferecă mai abitir uşile:  “Uitându-mă spre înălţimea întunecată, pe care luna trona printre stelele aprinse, ca întrun spectacol pe marea scenă a vieţii, mă întrebam, retoric, de ce privesc în sus, de ce Îl caut pe Dumnezeu printre astre, când
se poate ca El să fie demult în inima mea şi eu, oarbă, surdă, mută, nebună, femeia fără nimeni, femeia fără nimic, să nu  -  L pot vedea, auzi, simţi? Cine să-mi răspundă ? Numai timpul ar putea.  Dar  cât  mai  am  de  aşteptat?  Oare,  voi  mai  apuca  să trăiesc, pentru a primi, sau poate pentru a înţelege răspunsul?
Dar  dacă  nu  timpul  îmi  poate  da  răspunsul,  atunci  cine  şi cum?” M-a frapat la  autoare  modul în care-şi aduce aminte de puţinele  ei  momente  de  fericire:  în  permanent  contrast  cu interminabilele  stări  de  dezamăgire.  Pasajul  în  care  Elena vorbeşte  despre  copilăria  sa  pare  desprins  dintr-un  univers
similar  celui  creat  de  Maxim  Gorki  (cu  ale  sale  infinit-mari tristeţi  şi  infinit-mici  bucurii).  Chiar  întâmplările,  cu  substrat psihologic,  împrumută  vagi  accente  dostoievskiene.  În  ciuda timbrului grav, aceste  relatări  ne vor surprinde cu doze subtile de  umor,  în  care  veţi  recunoaşte  faţa  optimistă  şi  firea  de luptătoare a  autoarei, dincolo de toate vicisitudinile vieţii.  Un om  cu  o  putere  incredibilă  de  reabilitare  deşi,  reabilitarea înseamnă  „doar”  plată în monede-zâmbet şi daruri-îmbrăţişări, „monedele-forte”  ale  unui  trai  la  limita  subzistenţei.  O  fire voluntară,  care  le  face  pe  toate,  doar  din  dragoste  faţă  de oameni.  O  fiinţă  aleasă,  care  deşi  trăieşte  într-o  modestă garsonieră  din  Piteşti  (căreia  –  cu  umor  –  îi  spune  Palatul Culturii mele) a întemeiat un regat, unde se simte bine, ştiinduse înconjurată doar de Oameni adevăraţi.
 

Trecând  peste  firul  epic  –  în  sine  –  vei  descoperi valenţele  unei  scrieri  literare  frumoase,  cursive,  inteligibile  şi plăcute,  cu  un  mod  de  adresare  direct:  „Dacă  ai  şti,  dragă cititorule…”. În succesiunea de evenimente care te vor înlănţui ca într-un uragan, să înţelegem că trei sunt personajele principale ale cărţii: Elena (care relatează), Dumnezeu (de la care se aşteaptă  răspunsuri)  şi  Tu  (dragă  cititorule)  –  căruia  i  se confesează. Nu  ai cum să nu te implici emoţional într-o astfel de  poveste,  ce  are  o  aură  specială  şi  te  „atinge”  pe  corzile sufletului –  făcându-te să vibrezi. O carte  –  din punctul meu de vedere  –  reuşită, care îl va acapara pe cititor, prin sensibilitate şi intensitate.  Un crescendo epico –  dramatic (cu valenţe lirico-meditative),  prin  care  te  vei  putea  ridica  până  la  înălţimea sufletului unui om special, numit:  Elena Toma! Ca mărturii ale unui  act  de  frumoasă  demenţă  şi  de  curaj,  ce  ne  vor  face  să regândim ori să reinventăm noţiunile de Om şi Umanitate.
*

Cu  simplitate  şi  modestie,  să  încercăm  să  vedem valoarea  acolo  unde  se  află:  undeva  adânc  înrădăcinată  în sufletele oamenilor şi nu în ranguri ori averi, ce nu ne vor putea da  vreodată  ceea  ce  ne  lipseşte  cu  adevărat:  Omenia!  Cu reverenţă  în faţa durerilor cărora noi nu le-am putea rezista, cu
stimă  şi  preţuire  pentru  un  nolens-volens  act  de  cultură  (un cvasi  -  restitutio  in  integrum),  putem  spune:  Şi  unii  dintre oameni  au  aripi,  asemenea  îngerilor.  Dar,  nici  măcar  nu-şi dau seama că atunci când ne strâng în braţe,  ne învăluie -  de fapt - cu aripile lor.
Gheorghe A. Stroia – Adjud
Iulie 2011

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

NOTĂ: NOTĂ: Blogul nu acceptă comentariile ANONIME, NU răspunde pentru opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului comentariului.