marți, 11 noiembrie 2014

Harry Ross, Israel - Și pietrele plâng

Și pietrele plâng
 

Au fost oameni. 
Un El și o Ea
Tineri, frumoși
Fuduli nevoie mare
Anii i-au gârbovit
Limba li s-a împleticit
Sufletul li s-a golit
De iubire


Treptat, tot ce aveau uman
S-a pulverizat
Deodată s-au prefăcut
în două monumente
De piatră
Diformi, greoi, surzi și orbi
Viața se scurse din ei cu temei
și tot ce a mai rămas
în interiorul lor erau  niște cavități
umplute cu lacrimi care se revărsau
prin orificii mici, delicate,
una, două, trei bobițe sărate
asta la nesfârșit
pietrele plângeau
altceva nu știau
mai plâng și acum
în jur e o baltă verzuie
în care eroii stau rigizi,
nemișcați, înghețați,
nu au nimic omenesc
doar acele lacrimi
care amintesc
că într-o vreme îndepărtată

erau ființe animate, frumoase
care credeau că vor trăi
până la adânci bătrânețe
doar din iubire


Despărțiri
 

Totul e rânduit după carte
Ne despărțim încet-încet
De câte o parte
Din viața noastră de dinainte
Pierdem puțin din lumina ochilor
Apoi din auz, din puterea mușchilor
Se răresc firele de păr, dar și bătăile inimii,
Oasele se pulverizează, somnul se micșorează,
Traheea se îngustează
și chiar intestinele se lenevesc
splina, ficatul, rinichii
își uită menirea,  se chircesc
Creierul  e ultimul
Amic care te însoțește
El lucrează, coordonează
Dirijează trupul rănit de bătrânețe
Încă trăim, sperăm, visăm, dar
Sfârșitul spectacolului e aproape
Așteptăm doar gongul final,
Căderea cortinei grele de pluș,
Ultimele aplauze ale celor care ne-au urmărit o viață


Acum ești inert
Pleci pentru vecie îmtr-o lume
Unde nu-i durere, nici lumină, nici iubire
Doar liniște adâncă și o teribilă tăcere

 Pământul sfânt
 S-a nimerit să fiu şi eu
un pui de evreu
menit a se aşeza
pe pământul acesta sfânt
ar trebui să-mi port mîndria
şi nasul pe sus,
orgolios că nicăieri în lume
nu-i un alt pământ mai sfânt
Nu, trăiesc doar emoţia
cu sentimentul omului
care a avut norocul orb
a fi parte din poporul ales
de El



 Cuvintele

 Nu-s cărămizi,  nici structuri de beton
Cuvintele-s țesute din fire de mătase
Delicate, transparente, colorate,
Ele servesc la construcții de vis
Din cuvinte se nasc catedrale, drumuri suspendate,
Ochiuri de lumină, grădini presărate cu flori
Nu-s cărămizi, nici structuri de beton
și totuși supraviețuiesc veacurilor, războaielor, cutremurelor
Fără cuvinte, n-am avea astăzi sulurile Thorei, Cîntarea cîntărillor
legendele despre Adam și Eva, despre David și Solomon.
 

N-am avea
povestirle despre miracolele pe care le-a făcut Moshe Rabinu pentru
a se așeza în Canaan
Cuvintele-s pietre de hotar între secole,
ramuri pentru fructele raiului,
verigi  între oameni,
Jurăminte între frați
Din cuvinte s-a născut lumea de ieri, de azi și tot din ele
Se naște ziua de mâine
Nimic n-am ști despre nimic
De nu s-ar fi ivit cuvintele
Din miez de suflet, de dor
de inimă, de urcușuri spre piscuri plămădite din rațiuni
Cuvântul este lumea, cerul, mările și roua dimineților
Cuvântul e cuibul Iubirii, al păcatului și câmpia pe care pasc mioarele.
Noi, tu, el și tot ce ne înconjoară turnate-s în cuvinte ivite din fire de mătase.

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

NOTĂ: Blogul NU răspunde pentru articolele publicate, opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului articolului, comentariului.