luni, 3 noiembrie 2014

Harry Ross, Israel - Lirice


Dali

Dali nu mai trăieşte
A murit de mult
El însă vorbeşte
Prin poemele sale
În linii şi culori
Vezi chipuri  fugare
Neclare




Femei trupeşe, dezgolite
De veşminte
Peisaje neîncleiate
Pete aruncate în ţinte-neţinte
Nimic solid
Totu-i slobod şi candid
Doar tuşe împrăştiate în vînt
Idei  arzînd în gînd
O lume ce se naşte în fiori
Ameţitor de poetic
Din fantezie şi petice
De culori


Cui să te plîngi?

Chiar, cui să te plîngi de dureri
Cînd lumea toată e înecată în dureri
Cui să te plîngi de atîta jale
Cînd lumea întreagă se vaită de jale
Şi de abisurile sufletului cui să te plîngi,
Cînd sufletul lumii se scaldă în abis
Fără îndoială există un liman
Dincolo de văz,
Dincolo de simţuri
Limanul Celui de Sus
Pe care nimeni nu l-a zărit
Dar toţi credem
Că el e va salva de pieire

Unde-i femeia?

Unde-i femeia care ţine lumînarea
Să-mi vadă trupul gol,
Însemnat cu mii de chemări?
Unde-i femeia care se dăruie
Fără scrupule, din pură pasiune
Bărbatului flămînd de iubire?
Unde-i femeia care să-mi facă
Copii din parfumate flori,
Care să cînte  patima unirii
Pe strunele unei viori,
Unde-mi e femeia din vis, din viaţă, din paradis?
Sigur că ea există, dar cine ştie
Cîţi bărbaţi o doresc
Arzînd pe rug de nebunie!

Zbor neîntrerupt

Zbor neîntrerupt ne-a fost iubirea:
Tumult, urcuş pe piscuri, prăbuşiri în văi
Ne mai pasc amintiri,  palate de nisip,
Câmpuri de margarete,  ciripit de păsărele,
Dorinţi nemăsurate, un deşert de tăceri

Ce-ar fi să reluăm zborul
Ne-am tăia aripile,
Ne-am părăsi veşmintele
Şi ne-am tărî cu genunchii însîngeraţi
Unul spre celălalt
Reînodînd clipa primei noastre contopiri!


Nu aşteptNu aştept să-mi spui
Cuvinte tandre
E prea tîrziu
Şi noaptea-i nerăbdătoare să-mi închidă ochii
Ar fi bine, desigur, să refacem drumul
Să regăsim cărarea întîilor paşi
Împletiţi din iluzii fără număr
Amorul de fost-a, cum a dispărut?
Misterul atîrnă deasupră-ne ca un clopot
Fără dangăt, îngropat în tăceri
Deci fie-i somnul liniştit
Fără şoapte,  fără regrete, fără dureroase  amintiri


Tihnă 

Te laşi călcat de umbra serii
Paşii necunoscutului se îndepărtează
Şi nici pisica nu mai toarce
Doar arţarul din vecini îşi mai flutură o creangă,
Lăsînd unei frunze să plutească în văzduh
Odihna-i ruptă din rai
Dumenezeu însuşi a inventat-o
Pentru braţele  lucrătore, mintea creatoare
Acum, la capătul anilor munciţi,
Tihna este terapie
Ce vindecă nu doar muşchii  sleiţi de puteri
Dar şi  atîtea visuri înecate în dureri
 

ExtazSînt doar clipe, fără nume,
Zboruri în neştiute spaţii,
Ruperi de sine, ireale înseninări,
Apoi căderi în nesimţire
Şi  dulci oboseli


Cînd umblam desculţiOchiul se-ntoarce la vremuri
Cînd umblam desculţ, în deşert
Căutînd un loc, desigur sfînt, dăruit de Domnul
În jur ardea pustiul
Munţi de uscăciuni, o lume-nelume
Şi totuşi am dat peste izvorul cu apă vie
Şi iarba de argint
Am găsit vatra visată
Şi arborele cunoaşterii divine


Au fost destule bătălii,
Victorii şi înfrîngeri
Cerul ne-a ocrotit de duşmani
Renăscusem din credinţă,
Dar şi din nisip şi piatră

Veni şi împrăştierea
Jugul străin
Ruguri peste ruguri
Sufletul trăia însă dincolo de moarte
Așezîndu-se în fostul deşert,
Prefăcînd sărăcia într-o grădină cu maci şi crizanteme
Srănepoţii acelor vremuri de demult
Stau acum de strajă pentru un  petec de pămînt
Bătut în pietre scumpe
Numindu-se Israel

 Un ochi
E destul un ochi
Să vezi nevăzutul, orizontul
De dincolo de mări
E bine acolo, mulţi se mută
Cu casa şi copii
Dar inima îi trage înapoi
Şi picioarele refuză pasul
Şi celălalt ochi priveşte îndărăt
E bine acolo
Mai bine e aici

În pace

În pace este totul
Şi viaţa, şi munca, şi mireasa
Şi cîntul, şi gîndul,
Şi copiii, şi dumnezeirea

De ce nu este pace?
Pentru că nimeni  nu are
Destulă putere şi destulă minte
Să ne-o aducă,
S-o aşeze printre garduri,
S-o lase, s-o ocrotească
să-i dea măreţia împărătească

 Tu
Te ştiu de mic,
Ştiu cînd ai crescut,
Mi-amintesc de ziua
Când am devenit prieteni
Mereu ai fost fratele meu mai mare
Fratele mai bun dintre toţi
Tu ai pus umărul cînd am căzut,
Cînd m-am rănit,
Cînd eram gata să mă duc
Tu nu  ai fost o scînteie în beznă
Ci însăşi lumină ai fost
Tu ai rămas- pentru mine
Omul-fruct, cu gust de portocală

DepărtărileCică depărtările ne apropie
Minciuni!
Depărtările ne rup,
Ne sfîrtecă, aşchii sîntem
În drumul  lor



Depărtările sînt însă şcoala
Din care învăţăm a preţui
Ceea ce sîntem şi avem aici:
Glia, acoperişul care ne uneşte
Şi ne apără de furtuni


Zorile
De n-ar fi ele, cum ar fi?
Veşnic întuneric, munţi de tăciuni adormiţi
Şi nici râpă n-ar fi
Din care să bem
Să ne stingem setea
Şi nici trezire n-ar fi
Nici buciumele n-ar sta pe deal
Lumea n-ar exista
De zorile nu ne-ar scoate
Din găurile negre ale nopţii
 

BaniiDa, banii guvernează viaţa
Adevărul acesta este de neconceput
Nu omul, nu femeia, nu cetatea
Ţin frînele puterii
Ci banul, acea nemernică monedă
Pe care scrie 10, 20, 5o de bani
Este o invenţie diavolească
Demnă de epoca de piatră
De jungla fostei lumi apuse



Dar nimeni şi nimic
Nu poate pune stavilă
Banului de a ne subjuga
Şi a ne preface în robii robilor pe veci







 

































Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

NOTĂ: NOTĂ: Blogul nu acceptă comentariile ANONIME, NU răspunde pentru opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului comentariului.