miercuri, 19 noiembrie 2014

Harry Ross, Israel - Birjarul şi mîndra sa




Înţeleaptă-i vorba  care spune  că nu aduce anul ce aduce ceasul. În cazul lui Moshe, patruzeci de ani, de cînd se află în ţară, nu i-a adus ceea ce a adus o fracţiune de secundă. Credeţi-mă, acesta este purul adevăr. Dar s-o luăm cu începutul. Într-o seară de mai, Moshe , vechea mea cunoştinţă, omul cu birja şi mîrţoaga, îmi bate la uşă.
Ferchezuit , îmbrăcat întru-n costum elegant, cu o pălărie Borzelino pe cap, cu barba scurtată şi fără mustaţă, arăta ca un bogătaş de pe timpuri. Ne dă bună seara şi ne spune că vine cu o veste deosebită. Eu nu aştept şi-i zic mai în glumă, mai în serios:

-        Te-au numit ambasador la Londra. Rîde şi-mi răspunde:

-        Asta era un caz fericit. Am căzut pe butuci. N-am înţeles vorba asta. Nu arăta deloc rănit, nici măcar cu haina şifonaTă. Întreb:

-        Adică cum?

-        M-am amorezat.

Mă uit la nevastă-mea, ea la mine, ne pufneşte rîsul. El, Moşhe Krantz, care pînă mai ieri se declara fericit în singurătatea lui, iată deodată s-a îndrăgostit. Nu aşteaptă alte întrebări, se aşază pe un scaun apropiat şi începe să-şi depene povestea. Mai zilele trecute s-a dus la clubul pensionarilor din cartier să asculte o conferinţă despre „Frumuseţile patriei”. Nu agrea aceste expuneri, dar ştia că la final se servesc niste prăjiturele în cinstea cuiva care tocmai a împlinit 70 sau 8o de ani. Stătea în ultimul rînd, de unul singur, cu braţele atîrnînd pe scaunele de alături. Deodată intră ca o vijelie a femeiuşcă plinuţă , cu obrajii arzînd de foc sau mai ştie Dumnezeu de ce, şi se aşază chiar lîngă el. După ce se studiază cîteva secunde reciproc, noua venită se prezintă fără fasoane, spune că o cheamă Maşha , e venită nu de mult din fosta mare Rusie, adică e ola hadaşa,  vrea să participe şi ea la conferinţă, dar are o mică problemă: cam nu ştie ivrit şi îl roagă pe domnul..." cum ai zis că te cheamă?" "Moşhe, zice birjarul şi-şi saltă fundul de pe scaun, cum obişnuia cu muşteriii pe care-i plimba cu trăsura. Ei bine, domnule Moşhe, am să te rog să-mi şopteşti la ureche  ce zice ăla de la catedră. El îi spune un "da" vag şi încep amîndoi să-şi ciulească urechile. Conferenţiarul, dealtfel cam tinerel şi iute la vorbă, înscrie pe  o hartă mare un itinerarcar şi  porneşte din  Galilul superior, coboară spre Banias, apoi întîrzie pe la Tveria şi tot aşa se mişcă  cu un beţişor din loc în loc, vorbind despre  munţi, lacuri de acumulare,  căderi  de apă, ajungînd, fără grabă, la Tel-Aviv. Aici face o pauză mai lungă, iese la o ţigară, şi îi lasă pe ascultători singuri.

-        Ei, ce a zis?  întreabă Maşha de parcă Moşhe ar fi reţinut toată  poliloghia aia.

-        Lasă că-ţi spun la urmă.

-        Bine, zice şi-i  dă vecinului un ghiont între coaste, numai să nu uiţi.

Conferenţiarul revine, povesteşte mai departe, ajunge în Neghev, se opreşte la Eilat , pune cîteva diapozitive şi explică ceea ce se vede şi-n imagini. „După vreo oră de pălăvrăgeală, ne povesteşte Moşhe, ieşim din sală, ne aşezăm pe o bancă în parcul clubului, Maşha se simte foarte în largul ei. Explică  plecarea de acasă singură, cum şi-a părăsit părinţii, agricultori falimentari, foşti colhoznici fruntaşi, şi cum s-a aşezat aici în Israel, cunoscînd doar cîţiva prieteni, veniţi tot din părţile ei, dar mai de mult. O întreb cu ce se ocupă? Tace, nu-i vine să vorbească. O mai întreb odată şi-i dau şi eu un ghiontuţ.

-                 Ei, parcă nu ştii, sînt servitoare pe la casele nevoiaşilor. Cînd am plecat de acasă, am crezut că mă aşteaptă un post de telefonistă sau de secretară, în niciun caz servitorlîc, dar aici aşa e, nu-i ruşine să munceşti. Tu ce învîrţi? Şi iar îmi dă un ghiont în acelaşi loc. Cred că asta e un tic al ei, de a da ghionturi celui cu care stă de vorbă. Îi spun că sînt birjar, am un căluţ şi o trăsură, călătoresc cît e ziulica de lungă şi-mi plimb turiştii sau pe cei localnici, dornici de puţină mare şi aer sărat. Rîde. Îşi dezvelşeşte dinţii  egali şi strălucitori şi mă ghionteşte iar.

-                 Minţi, îmi spune, nu arăţi ca un birjar. Vrei să mă faci să rîd.? Îi repet ce "parnasa” am şi cît sînt de mulţumit.  Se hlizeşte din nou. Nimeni nu i-a spus pînă acum că e mulţumit. Ba dimpotrivă. Din una în alta, ajungem la cazare. Locuieşte la o familie de ruşi pe care a cunoscut-o cînd a venit într-un rînd să facă curat. Au luat-o la ei, fără chirie, doar să mai ajute prin gospodărie. Oameni inimoşi, dar casa e prea strîmtă. Au trei copii care dorm în acelaşi dormitor. Ea doarme în salon, pe o canapea cam jerpelită, dar asta e . Orice început e ca la clasa primară. Şi cu ivritul stă tot pe acolo. „Nu-mi intră în cap. Gazdele mele mă mai învaţă, însă eu cam stîlcesc cuvintele şi le dau o coloratură rusească”.

              Rîde de poanta ei, rîd şi eu. O încurajez, spunîndu-i că şi cu mine a fost lşa fel. Timpul le rezolvă pe toate. Deodată sare, de parcă i-ar fi intrat un cui în fund: "Eşti însurat, ai copii? " Neg din cap şi mă întristez. N-am dorit niciodată nevastă şi copii, dar fata asta nu ştiu cum de m-a răscolit şi m-a pus pe jar. Îmi dă a înţelege  că mi-am pierdut anii de pomană. Mă descoase, iar eu n-am argumente. Îi spun că nu-mi lipseşte nimeni şi nimic. Mi-e tare bine că mă am numai pe mine.

               - Minţi, zice ea şi mă ciupeşte de genunchi. Orice bărbat trebuie să aibă femeia lui. E scris de la Dumnezeu. Altfel cum?

       Se ridică ş-mi spune: "Hai să plecăm de aici. Parcă locul acesta te face să spui verzi şi uscate. Pe scurt îmi propune să o conduc acasă cu trăsura, îmi plăteşte dacă e cazul, să văd unde stă şi dacă voi avea nevoie de ceva, acolo o pot găsi, dar numai seara pe la opt. O salt în cocie şi o duc acasă. Ştiu strada, ştiu casa, ştiu şi inima ei. Ne luăm rămas bun, plec  amărît, parcă ceva s-a răsturnat în sufletul meu, fata asta mi-a devenit foarte simpatică, a deschis o portiţă în sufletul meu, a pătruns şi chiar după ce ne-am despărţit, simţeam că ea este acolo înăuntru şi-mi ţine de cald. Categoric, mi-a sucit capul şi mi-a luat minţile. Nu mă gîndesc decît la ea. Care-i părerea voastră? Ori  am înebunit şi habar n-aveam, ori m-am scrîntit şi nu-i chip să-mi revin.” Nu ne-am dat cu părerea în niciun fel. În amor,  ori te aprinzi mai tare , ori te stingi repede.

 ***
Moşhe Krantz ne-a părăsit cam abătut pentru că era înaintea unei mari hotărîri. Se pare că ar fi vrut să se însoţească cu Maşha asta, doar că ea era mai tînără cu vreo treizeci de ani şi asta nu se potrivea nicicum cu socoteala lui. Să zicem că se iau, cîţiva ani  le este  bine de tot, apoi ce va urma? Tocmai cînd se va obişnui, ea îşi va face valiza şi se va muta la unul mai tînăr şi desigur mult mai viril, căci rusoaicele astea sînt toate nişte stricate, nu pot trăi fără bărbat şi fără amor. Cu gîndurile astea a ajuns Moşhe acasă, fiind decis să uite totul de parcă visase şi atîta tot. A doua zi, s-a trezit mai de dimineaţă ca deobicei, n-a mîncat, s-a dus direct la căluţ, l-a înhămat şi a plecat la drum. În loc s-o ia spre mare, unde avea staţia lui obişnuită,  a făcut un tur în direcţia în care locuieşte Maşha. "Poate o întîlnesc, îşi zise,  cînd se duce la cineva să-i spele podelele sau  rufele." A stat ce a stat la marginea drumului, privind înspre casa fetii, dar ea nu se ivea. Ori s-a dus deja, ori se va duce mai tîrziu. "Să mă ia dracu, îşi zise, dacă eu mai pot să raţionez. Fata asta m-a năucit. Să n-o mai văd în viaţa mea!"

Cîteva zile bune, nu s-au văzut. Moşhe Krantz se lupta cu sine însuşi, se ducea de vreme acasă, se încuia în dormitor şi alunga orice vis legat de Maşha. Dar ştiţi proverbul care spune:  „cînd  viermele intră în hrean, crede că acolo e paradisul”. Moşhe s-a gîndit ce s-a gîndit şi într-o seară, după opt, îşi luă inima în dinţi şi se aventură spre locuinţa lui Maşha. Bătu uşor în uşă, nu intră, rugă gazda să-i spună fetii că cineva o caută. Timid cum era, nu aştepta apariţia domniţei, coborî scările şi după cîteva minute, o văzu şi pe Maşha, aruncîndu-se pe băncuţa din spate a trăsurii:

-        Bine ai venit, boierule, zise fata şi-şi dezveli dantura aceea albă într-un rîs zgomotos. Te aşteptam, să ştii. Mergem la o plimbare?

-        Nu, vreau doar să stăm de vorbă. Ascultă Maşha, am venit pentru că mi s-a făcut dor de mutra ta veselă şi de felul tău glumeţ. Sînt un om bătrîn şi prost, dar se pare că inima e încă  tînără. Spui că te-ai gîndit la mine?

-        Tot timpul. Nu mi te pot scoate din cap nici cu toporul. Cum de nu te-ai însurat, asta este întrebarea care mă frămîntă. Om frumos, bine făcut, cu casă şi maşină de lux, să nu găsească  o muiere care să-i ţie tovărăşie? Ia să aud răspunsul, dacă ai unul.

-        Rîzi de mine, om sărac şi necăjit. Am jucat teatru toată viaţa mea. M-am îmbătat cu apă rece, crezînd că pot trăi din renunţări. Chiar de mă însuram, nu ştiu de mă schimbam. Mi-e dată sihăstria, ca o pedeapsă a cerului, pricepi?

-             Faci prea multe teorii. Am o idee simplă şi practică. Ia-mă la tine în gazdă. Tot aşa, fără chirie, am să-ţi fac treabă în gospodărie şi am să-ţi ţin şi de urît. Vrei?

Moşhe roşit ca o sfeclă, nu-i venea să creadă ce auzea. Parcă vorbea un înger. Dădu bici calului şi zburară ca vîntul şi ca gîndul spre cuibul lui modest dintr-un şicun clădit în urmă cu treizeci de ani. Ajunşi, a luat-o pe Maşha în braţe şi aşa a dus-o în casă. Totul părea un vis. Cine putea să creadă că el, Moşhe Krantz, e în stare să mai poarte o femeie în braţe şi să simtă ceva cu totul neobişnuit, desigur erau valurile iubirii care au ţîşnit instantaneu dintr-o fiinţă care a trăit atîta timp în sihăstrie, dintr-o ambiţie prostească.

-        Cam micuţă, zise Maşha, dar pentru noi amîndoi e prea mare. Care-i camera mea?

-        Pe care o alegi.

-        Aia, arătînd  spre dormitor. Dar să nu vii noaptea peste mine. Promiţi?

-        Nu vin noaptea, vin de pe acum.

Maşha se întoarse pe călcîi şi era gata să fugă. Apoi reveni, povesti că e virgină, nu se poate da decît bărbatului care o va lua de nevastă. Cu acte, numai şi numai cu acte. Moşhe se învoi, promise că va fi cuminte, iar  la acte se va gîndi mai tîrziu.
                                                                                ***

 Maşha şi Moşhe s-au luat cu acte, au trăit împreună în bună înţelegere cincisprezece ani. Furtuni? N-au fost, dar  momente dificile i-au răscolit nu odată. Dacă era nebun la cap, Moşhe, înainte de cununie, i-a propus Maşhei un contract prenupţial în care prevăzuse, cu lux de amănunte, o viaţă comună fără nicio obligaţie reciprocă. Vor trăi sub acelaşi acoperiş, dar fiecare cu bugetul său, cu prietenii săi, cu libertatea de mişcare fără a da socoteală, pe scurt o căsnicie destul de ciudată, în care soţii n-aveau practic nicio obligaţie unul faţă de celălalt. Destul a regretat aceste condiţii contractuale, cînd a văzut că, deşi se însurase, a rămas un pustnic, femeia lui avea libertatea să plece, să vină, să facă ce-i trecea prin cap. Dar ăsta era Moşhe Krantz, un om care a trăit decenii de unul singur, socotind că nu e bine să ai obligaţii de niciun fel faţă de nimeni. Coexistau în el două fiinţe care cam nu se prea înţelegeau.  Credinţa lui era că astfel relaţiile cu Maşha vor funcţiona perfect. Aşa a fost un timp. Dar femeia, dacă era muncitoare şi  cîştiga din ce în ce mai bine, îşi făcuse o sumă frumuşică, păzită doar de ea ştiută la o bancă din oraş. În anul următor, se înţelese cu o colegă din aceeaşi branşă să mai iasă din casă, adică să facă o excursie în Grecia, la Athena. Peste alţi doi ani, plecă la Paris , apoi acasă la părinţii ei. Îşi cumpărase haine noi, moderne, arăta ca o damă din societatea bună. Mereu veselă, mereu pusă pe şotii, lui Moşhe îi răsăriră în cap gînduri de gelozie şi invidie. El mereu cu mîrţoaga, iar soaţa ba ici, ba colo, nu se abţinea de la o masă bună la restaurant sau de la un spectacol venit din străinătate. Cînd mergeau împreună, fiecare îşi plătea partea. Moşhe era supus, o plăcea pe femeia asta durdulie şi grozavă în amor. Pentru nimic în lume nu voia s-o supere, în el fierbeau însă temerile că toate astea nu se vor sfîrşi cu bine. Cînd n-a mai putut ţine în el supărarea, i-a spus:

          - Maşha, eu văd şi simt că tu nu mai ţii la mine. Îţi ard călcîile după altul. Nu te ţin cu forţa. Vrei să pleci, putem divorţa fără probleme. Femeia îl asculta cu ochii în pămînt şi nu zicea nici da, nici nu. Peste vreo jumătate de an de la această discuţie, veni răspunsul:

-        Iacă m-am hotărît, zise ea, divorţăm, fiecare în drumul lui. Aduse din dormitor trei valize noi, încărcate burduf cu haine, le aşeză în uşă şi-l întrebă pe Moşhe dacă o duce cu trăsura sau  comandă un taxi?

-        Cheamă un taxi, spuse omul, negru de necaz. E mai bine să nu ştiu unde eşti, să nu mă apuce dorul şi să vin peste tine. Nu ţi-ar face  plăcere, şi nici mie. Dacă te-ai hotărît să mă laşi, lasă-mă. Îl apucase plînsul şi nu se putea potoli. Intră în baie, încuie uşa şi aştepta acolo ca ea să dispară. Vreo jumătate de oră a stat şi şi-a jelit soarta, apoi ieşi încet de parcă îl aştepta călăul să-i taie gîtul. Viaţa pentru el nu mai prezenta absoluit nicio valoare. Maşha era totul. Înţelegea însă cu nu o poate ţine cu forţa. E prea mare diferenţa de vîrsta, iar femeia are nevoie de bărbat şi de distracţie, şi de umblet prin „huţ”, cum fac şi altele, fie că-s măritate, fie că-s singure. Îşi şterse ochii de lacrimi, privea în gol, casa era pustie şi el, Moşhe Krantz, un om pierdut. Greşea. Maşha deschise încet uşa dormitorului şi reapăru în rochia în care s-au cunoscut acolo la club. Zîmbea şi se aşeză în braţele lui Moşhe:

-        Prostule, credeai că te voi lăsa? Păi unde mai găsesc eu un fraier ca tine să mă ia şi să-mi dea atîta bunătate şi înţelgere cît mi-ai dat tu?  Moşhe Krantz, este cel mai formidabil bărbat din lume. Poţi să mă alungi şi tot nu voi pleca. A fost doar o comedie din partea mea. Vroiam să văd cît ţii la mine.

        Bărbatul o strînse la piept, o acoperi cu săruturi şi nu mai voia să-i dea drumul. O ţinea strîns ca pe o comoară şi jura că de aici înainte nu-i va spune niciun cuvînt rău. Maşha îi sărută fruntea, apoi fiecare părticică a obrazului său zbărcit de riduri. Stăteau aşa, cuprinşi de năvala unei noi iubiri care, de data asta, nu mai căuta pricini de despărţire, cei doi amorezi şi-au urmat drumul în viaţă  împăcaţi cu ceea ce au pentru că, între noi fie vorba, deşi nu stăteau într-un palat, aveau totul pentru a fi foarte fericiţi.















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

NOTĂ: NOTĂ: Blogul nu acceptă comentariile ANONIME, NU răspunde pentru opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului comentariului.