luni, 1 septembrie 2014

Harry Ross, Israel - POVESTEA GRĂDINARULUI


Situat în Nordul ţării, aproape lipit de malul Mediteranei, orăşelul în care se petrece acţiunea de faţă este astăzi un loc plin de verdeaţă şi culoare. Nu este, cred, nici o casă fără un petec de grădină sau un rondou de flori. Ba chiar şi la ferestre se văd, mai peste tot, ghivece lunguieţe sau rotunde cu muşcate. Se pare că grădina doamnei Vered face oarecum o notă disonantă în peisajul general al oraşului. Pe vremea când soţul ei, Tomi, trăia şi o îngrijea, grădina trăia şi ea, respirând  aerul proaspăt al locului.
Iarba, tăiată scurt, florile agăţătoare pe garduri, tufele de trandafiri dădeau o notă de pitoresc, mult admirat de trecători.

Rămasă văduvă şi bolnavă, doamna Vered a lăsat şi grădina în paragină. O durea, suferea şi, de câte ori ieşea, plângea de mila uscăciunii şi a florilor aplecate la pământ. Dar ce putea să facă? Trebuia să angajeze un grădinar. A şi dat un anunţ la ziar, dar amatorii nu se-nghesuiau, până într-o zi, când a sunat la portiţă un tânăr măsliniu, foarte curăţel, cu un aer de student, care spuse că e dispus să se ocupe de grădină.

- Dumneata? Întrebă bătrâna. Ce, eşti arab?

 - Nu, sunt evreu şi grădinar priceput. N-am să vă iau mulţi bani, numai că am nevoie şi de un loc de dormit. Cât de modest.

- Nu înţeleg. Vrei să te muţi la mine?

- Nu neapărat. Doar să dorm. Atât.

            Doamna Vered voia să-i trântească portiţa în nas, când tânărul o rugă să nu se grăbească. Ştia că sunt indivizi care caută să profite, dar el nu-i din aceia. I s-au întâmplat câteva necazuri şi e obligat să-şi facă  un rost nou

- Ce, ce? Nu sunt un azil. Vezi-ţi de drum!

- Doamnă, mă numesc Sepi. Sunt un om cinstit şi cumsecade. Încearcă-mă, nu vei pierde nimic. Lasă-mă să-ţi refac grădina, apoi te vei decide dacă poţi să mă şi primeşti în casă. Nu-i mare grabă.

Doamna Vered s-a învoit. Chiar din acea zi, Sepi se apucă de treabă. Curăţă grădina de buruieni, răscoli pământul, cumpără din banii lui câţiva metri patraţi de covor de iarbă, nişte flori, udă pământul şi, după numai o săptămână, grădiniţa parcă se trezise la viaţă, chipul ei se-nveseli şi tânărul jubila. Cu toate acestea, bătrâna doamnă era muncită de îndoieli. Parcă cineva  îi spunea că e bine să se ţină departe de acest grădinar, prea ambiţios şi excesiv de amabil. Desigur urmărea ceva necurat. Îi plăti şi-i spuse că se va mai gândi în legătură cu angajarea lui.

- Înţeleg că vă e teamă de mine. Dacă mi-aţi cunoaşte povestea, v-aţi face o altă părere, sunt convins. Nu insist. Vă las numărul meu de la telefonul mobil şi, dacă vă decideţi într-un fel sau altul, sunaţi-mă! Dădu să plece cam amărât şi trist, când doamna Vered îl pofti să mai stea. Vroia s-audă povestea lui.

           Din acea zi, Sepi n-a mai plecat din casă. Ba, am zice, a devenit un membru cu drepturi depline. Care e povestea lui? O vom povesti aşa cum am auzit-o şi noi, stând într-un colţ al bucătăriei şi trăgând cu urechea.

- În urmă cu mai bine de doi ani, începu Sepi, m-am angajat, ca muncitor necalificat, la sera doamnei Stella, o femeie divorţată, plinuţă şi extrem de pricepută în cultivarea florilor. Am lucrat acolo de dimineaţă până seara şi stăpâna mea era foarte mulţumită. Am avansat şi-n muncă,  şi-n leafă. Poate aş fi şi azi acolo, dacă nu o cunoşteam pe Hila, fata patroanei. Venea des pe la seră şi mă minunam cât era de frumoasă. Să fi avut vreo şaisprezece, şaptesprezece ani, nu mai mult. Mă privea într-un fel care pe mine mă intimida, dar şi-mi plăcea. Era înăltuţă, blondă, extrem de vioaie şi vorbăreaţă. Mă ironiza de cum arăt şi cât de prost sunt. De fapt, vorbele ei mă măguleau că mă trata cu atenţie şi glumea pe seama mea. Zicea că-s prost pentru că muncesc prea mult, în loc să mă şi distrez puţin.

  - Ce distacţie şi cu cine? am întrebat-o.

  -  Cu mine. Ce, nu-ţi sunt pe plac? Pe scurt,ne-am împretenit la cataramă şi ieşeam foarte des în oraş, la o îngheţată, la un film sau pur şi simplu la o plimbare. Se crease între noi o atracţie reciprocă. O aşteptam la seră, şi o aşteptam mai abitir seara, când terminam lucrul. Plăcându-ne atât de mult unul de altul, am hotărât să povestim mamei ei ce gânduri “ascunse” avem. Voiam să ne căsătorim. Stella a rămas ţuţ, auzind intenţiile acestea. S-a opus categoric. Găsea că fiică-sa e prea tânără pentru a se căsători. Mi-a spus că fac un pas pripit pe care-l voi regreta amarnic. Şi-mi povesti eşecul propriei sale căsnicii:

- Ştii, mi-a spus dânsa, că sentimentele bărbaţilor sunt foarte schimbătoare. Ceea ce iubesc azi nu e sigur că vor iubi şi mâine. Noi, deşi ne-am luat din dragoste, mai adăugă ea, după foarte puţin timp, ne-am dat seama că suntem doi oameni foarte deosebiţi. Fiecare avea alte pasiuni, alte vise, alte slăbiciuni. Ni s-a născut Hila, dar asta nu a schimbat relaţia noastră ce se deteriora din zi în zi. Ne-am despărţit şi acum nu-mi pare rău. De aceea îţi spun, ca omul trecut printr-o experienţa nefericită, nu te grăbi. Hila este foarte tânără, lipsită de experienţa vieţii, mare lucru nici în casă nu ştie să facă.

             Simţeam că în argumenele doamnei Stella era o notă falsă. De aceea nu m-am lăsat convins.

- O clipă, interveni doamna Vered. Ea, ca mamă, avea tot interesul să-şi mărite fata cu un băiat bun. De ce s-a opus?

- Asta aveam să aflu mai târziu, după ce m-am căsătorit. Mă plăcea. Ştiu că sună curios şi aproape de necrezut, dar acesta este adevărul adevărat. Doamna Stella mă plăcea. Sepi făcu o pauză lungă să vadă reacţia produsă asupra bătrânei sale gazde. Da, da, aşa cum vă spun. După căsnicie, a făcut totul să ne bage beţe-n roate. O invidia pe fiică-sa şi era geloasă pe ea. Pe mine mă persecuta în toate chipurile. Nu-i mai plăcea munca mea, îmi făcea mizerii la plata salariului, simţeam că-i stau în drum. Când n-am mai putut răbda, i-am cerut explicaţii. A izbucnit într-o furie oarbă şi în cele din urmă mi-a mărturisit adevărul. Mă iubea. Sincer şi din toată inima. Nu ca ginere, bineînţeles. Pe de o parte era conştientă de ciudăţenia acestei porniri, dar, pe de altă parte, suferea că m-a pierdut. Mărturisirea ei m-a impresionat foarte mult. Am întrrebat-o ce e de făcut pentru că nu vreau s-o pierd nici pe Hila, nici pe ea.

- Te vom împărţi în două, zise fără nici o reţinere. Vei fi al amîndorura. 


Cuvintele acestea m-au dat gata. Mă făceam că nu pricep, dar pricepeam foarte bine. Din ginere, trebuia să devin amantul ei. Sepi se opri din povestit. Doamna Vered îi dădu puţină apă şi spuse că a citit la viaţa ei multe romane şi a auzit şi multe poveşti stranii, dar asta parcă le întrece pe toate. Credea că în zilele de azi, lumea aleargă numai după bani şi distracţii uşoare, iar bătrânii după medicamente. Cine şi-ar fi imaginat că mai există şi dragoste, furtuni adevărate de tandreţe?

-  Iată sunt, zise Sepi. Soacra mea era o astfel de furtună. M-a copleşit cu daruri şi complimente. Simţindu-mi slăbiciunea, m-a acaparat cu totul. A amenajat lângă biroul serei o cameră unde mă obliga să fac dragoste cu ea. Nu zic că nu-mi plăcea. Era o femeie coaptă, caldă, generoasă. Mă satisfăcea mult peste ceea ce era în stare soţia mea. Am trăit aşa aproape un an. Bineînţeles, Hila a dat o dată peste noi şi de atunci totul s-a dus pe copcă. A înaintat divorţ, a dat în vileag relaţia mea cu maică-sa, m-a compromis şi a trebuit să abandonez totul pentru a lua viaţa de la capăt.

- Ei nu-i chiar o nenorocire, comentă amuzată doamna Vered. Ai trăit cu două femei frumoase şi plăcute, nu ţi-ai irosit viaţa de pomană. Eşti tânăr, n-ai obligaţii, vei reclădi repede ceea ce s-a dărâmat.

           Sepi era sceptic. Pe Hila a iubit-o sincer şi regreta din suflet capcana în care a căzut. Pornise atât de frumos, i se arăta viitorul în culori atât de roze, nici prin gând nu-i trecea că acest drum se va bloca într-un mod lamentabil.

- Vei rămâne aici, zise noua stăpână. Deocamdată vei avea un acoperiş deasupra capului. Eu nu-ţi voi putea oferi nici un procent din fericirea pierdută, dar în jurul nostru pulsează viaţa, vei cunoaşte o altă fată, o altă soacră, să sperăm mai puţin furtunoasă, şi vei fi iarăşi mulţumit.

             Sepi credea în acest îndemn şi părea mai liniştit.



                                                                                                                              X

        Zilele treceau fără poticniri, dar serile erau foarte greu de suportat. Primise o cămăruţă modestă în care n-avea decât un pat şi o masă, unde-şi îngropa singurătatea, regretele şi prostia pe care a făcut-o, acceptînd avansurile soacră-sii. Refăcea de o mie de ori drumul acesta şi se dojenea cu asprime pentru slăbiciunea sa. Ar fi dat o parte din existența  sa, dacă putea să-ntoarcă roata vieţii îndărăt, să ajungă la punctul unde a clacat şi s-o ia spre drumul firesc al căsniciei sale frumoase cu Hila. Adormea mereu cu iluzia că într-o zi va reapare în prag fosta sa nevastă, îl va ierta şi-l va lua cu ea, în zbor, spre căminul lor de dinainte, unde domnea pacea şi fericirea deplină. Dar visul acesta nu s-a realizat. Sepi îşi ducea zilele şi nopţile alături de o doamnă bătrână şi bolnavă, bună la inimă, protectoare în felul ei, dar asta era prea puţin pentru un tânăr care purta în suflet ochii luminoşi şi buzele arzânde ale unei prințese, pline de viaţă.



                                                                                                                                 X



   În încheiere vom spune doar atât:într-un alt colţ al oraşului, o adolescentă, pe nume Hila, trecută şi ea printr-o baie a deziluziilor, visa la un tânăr pe care-l plăcuse, cu care se măritase şi pe care-l pierduse mult înainte de a fi gustat din darurile ce ţi le  oferă viaţa în doi. Poate că într-o zi se vor reîntâlni şi va renaşte, instantaneu, ceea ce acum pare doar o himeră.

                                    

2 comentarii:

  1. Domnule Ross, scrieti frumos - curgator, captivant, bine dozat. Felicitari. postarea aceasta este tot un omagiu pe care Limba Romana il binemerita.

    RăspundețiȘtergere
  2. Primit prin e-mail....

    Mulțumesc,domnule Marian Ilie. Scriu așa cum simt, cum îmi imaginez că se întâmplă lucrurile în viață sau cum ar trebui să se întâmple. Vă priomit lucrări noi, pe aceeași linie.
    Simpatie și sănătate, Harry Ross

    RăspundețiȘtergere

NOTĂ: NOTĂ: Blogul nu acceptă comentariile ANONIME, NU răspunde pentru opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului comentariului.