miercuri, 13 august 2014

Harry Ross, Israel - Ce-i viaţa ? Cine eşti ? Amurg...

Dimineţile
Cum ar fi oare să n-avem zi, nici noapte,
Doar dimineţi cu rouă
Să ne scăldăm în  razele dintîi
Ale astrului ceresc,
Să luăm micul dejun pe iarbă
şi să ne punem pe aşteptare,
Visând la ziua următoare



Altă dimineaţă,
Alte lumini, alte speranţe
şi tot aşa, toată viaţa
să călătorim din zori până-n zori
Ridicând catedrale din nisip
Pentru cei mici, pentru cei ce cresc
Pentru toate fiinţele  care se iubesc ?


Ce-i viaţa?
Orice poate fi viaţa, dacă vrem,
dacă putem să aşezăm la temelia ei
o piatra care să marcheze începutul,
altul decît cel de dinainte
avem nevoie de repetate începuturi,
alte ferestre deschise spre ceva nevăzut,
neştiut, neauzit.
sîntem clădiţi din visuri,
din curiozităţi,
din nimicuri amăgitoare
toate acestea nu înseamnă neapărat
fericire, mulţumire
sunt doar porţi care se deschid
ori se închid înainte de a pătrunde înăuntru.

Iubim viaţa cu toate rîurile sale bolovănoase
cu furtunile şi revărsările ei de ape
A sta în mijlocul valurilor şi să simţi
puterea de a rezista,
este preţul pe care-l plătim cu plăcere
clipelor scînteietoare ale existenţei.

 

Cine eşti?

Mereu întreb: cine eşti
şi dacă exişti cu adevărat
imi place să te văd în vis, să te strîng la piept şi să te sărut
ai o piele de mătase care cere mîngîieri
ochii tăi mă caută şi mă aşază
pe pervazul ferestrei
vrei şi tu să ştii cine sunt
o pasăre, o piatră, o creangă
sau un om, ca toţi ceilalţi
ştiu că ţi-e frică de mine
mă crez uneori vultur, canibal, taur
poate sunt din toate, înainte să fiu om
ce contează imaginaţia, cînd viaţa
îţi dăruie chip, suflet şi aripi pentru zbor
spune-mi cine eşti
de ce mă robeşti obsesiv şi mă stîrneşti ?


Am trecut peste mistere
Este uluitor să te eliberezi
de sensuri ascunse,
de rodul fanteziiilor bolnave
şi să te înalţi deasupra ta
acum mă simt eliberat de vrăji,
de gînduri pustii,
de aberante chemări
mă scufund în propria-mi fiinţă
şi de acolo văd doar răsărituri,
 nopţi cu stele
zori cu rouă şi mărgele
e fantastic să-ţi arunci visele în mare
şi să mergi cu paşi măsuraţi
spre lumină, singur, neînsoţit,
neocrotit de nimeni,
şi să te sfîrşeşti unde nimeni  nu te ştie
într-o peşteră de poezie

Amurg


Soarele îşi scaldă faţa ruginie
În ultimele zvâcniri ale mării aburinde
Ca-ntr-o baie cu sclipiri de metal
Lumina  scade în trepte, dincolo de orizont
Purtând umbrele  zilei ce s-au dus
La apus.
Dar amurgul încă stă la pândă
Ca un vultur nehrănit de luni
Marea ascunde  comoara-i  aurie
Chemând privitorul să guste  o felie
Din pâinea asfinţitului învăluită- n poezie
Treptat, ziua îşi subţiază trupul,
Alunecînd învinsă
Sub mantia cenuşie a domnului Amurg

Aşa şi noi, oamenii,  în clipa scadenţei,
Alunecăm nemângâiaţi sub mantia
Sinistrului  Amurg,
Lăsâd regretele pe umerii celor ce ne poartă
Spre ţărmul  neluminii eterne.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

NOTĂ: NOTĂ: Blogul nu acceptă comentariile ANONIME, NU răspunde pentru opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului comentariului.