joi, 30 ianuarie 2014

MIRCEA ELIADE – DE CE SUNT INTELECTUALII LAŞI ?

 Ati vãzut vreodatã un “intelectual” în timpul unei crize politice, sau unei prefaceri internationale ? Nu numai cã e uluit si neiformat, asta încã n’ar fi o rusine prea mare. Dar e deadreptul înspãimântat, e coplesit de fricã, e paralizat de panicã.Umblã aiurit, pune întrebãri oricui, ascultã pe oricine îi vorbeste, are o încredere oarbã în orice dobitoc politic – si tremurã pentru viata si libertatea lui ca cel din urmã dintre sclavi.   Numai atunci îsi dã el seama ce putin s’a “interesat” de viata socialã din jurul sãu. Si cautã pretutindeni sprijin, adãpost, încurajare. Renuntã la orice demnitate personalã, uitã cu desãvârsire misiunea lui istoricã; frica face din el o lichea si un sclav.

     De câte ori plutesc în aer psihoze politice, de câte ori se întâmplã sau se asteaptã ceva grav – o revolutie, o reforma acerbã, un atentat, o schimbare esentialã a ordinei sociale – bietul “intelectual” român îsi pierde mintile.
(Fireste, vorbesc numai de “intelectualul” pur, de cel fãrã aderente cu partidele sau grupãrile poltice).  Incearcã atunci sã facã cele mai umilitoare tranzactii; si nu de ordin concret, politic, ci tranzactii fara nici un profit, fara nici o eficacitate. Mãrturiseste oricarui om întâlnit ca aproba anumite gesturi politce, cã si el a gândit asa, cã bine se face ce se face etc. In noaptea insurectiei comuniste dela Atelierele Grivita, am întâlnit un excelent romancier care, aflând de cele ce s’au întâmplat, mi-a deschis repede ultimul sãu roman, apãrut chiar în zilele acelea, ca sã-mi arate cã si el a promovat o revolutie sociala si antiburgheza. Poate cã asa era.    Dar nu lucrul acesta e semnificativ. Ci faptul ca excelentul romancier s’a grabit sã-si caute puncte de contact cu o miscare socialã despre care nu stia nimic, nu stia cine o face si contra cui, daca are sorti de izbândã si de eficacitate, etc. Nu stia nimic. Scos din preocuparile lui “intelectuale”, i-a fost fricã. Tot asa le-a fost fricã tuturor intelectualilor crestini de succesele “Garzii de fier” si au început sã o aprobe nu pentru cã le convenea programul “Gãrzii”, ci pentru cã se temeau sã nu fie suspectati si persecutati dupã o eventualã victorie a ei.

     Nu am nimic de zis contra intelectualilor care trec de o parte sau alta a baricadei îndemnati de o anumitã constiintã socialã sau nationalã. Dar îmi repugnã lasitatea intelectualilor apolitici, care îsi descopãr deodatã aderente cu o miscare socialã în pragul izbânzii (sau care numai pare astfel).
Si ei nu fac asta din interes, cãci cei mai multi n’au nimic de câstigat ca “intelectuali” dintr’o asemenea miscare. O fac pur si simplu din frica, din lasitate. Frica ce îsi are rãdãcina în lipsa de constiintã “functionalã” (dacã ni se iartã expresia), în lipsa constiintei cã ei ,”intelectualii”, reprezintã – în pofida oricarei violente si a oricarei prostii politice – singura fortã invincibilã a unei natiuni. Dacã orice intelectual si-ar da seama ce reprezintã el în societatea româneascã, si mai ales pe cine reprezinta el – putin i’ar pãsa atunci de orice revolutie, de orice razboi, de orice criza politica. Mare sau mica, biruita sau victorioasa, o natiune nu înfrunta eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei, nici prin tãranii sau proletarii ei – ci numai prin ce se gândeste, se descopera si se creeaza între hotarele ei. Ceasul de azi sau de mâine poate fi stãpânit de oricine, fara ca o natiune sa piara. Fortele care musca din eternitate, fortele care sustin istoria unei tari si-i alimenteaza misiunea ei – n’au nimic cu politicul, nici cu economicul, nici cu socialul. Ele sunt purtate si exaltate numai de catre “intelectualii” unei tari, de avantgarda care singura, pe frontierele timpului, lupta contra neantului. Atâtea provincii romane, admirabil civilizate, au pierit pentru totdeauna pentru cã nu au existat acolo creiere care sa domine masa amorfa si efemeridele istoriei, sa creeze valori sufletesti, sa nutreasca o cultura.   Aproape toate republicile sud-americane trãiesc aceiasi experientã perifericã, semi-istoricã, asteptând ca timpul sã le înghita actuala lor viata “politica”. Deci, asta reprezinta “intelectualii”: lupta contra neantului, a mortii; permanenta afirmare a geniului, virilitãtii, puterii de creatie a unei natiuni. Si ca atare n’au de ce sã se teama, sã intre în panicã si sã se umileascã în fata unei miscãri politice cu sanse de succes. Mai întâi pentru cã orice miscare politica îsi are radacinile in ideile unui intelectual sau a unui grup de intelectuali. (Nu vorbesc, fireste, nici de guverne, nici de legislatii abstracte; ci de revolutii, reforme si reactiuni concrete, istorice).
Si in al doilea rând, pentru cã nici o revolutie si nici un act politic nu priveste direct pe intelectual. (Poate privi, în orice caz, numai interesele lui de breaslã, confortul lui, familia lui). In ceasul în care ceva se întâmplã politic, deci se consumã – intelectualul se aflã cu mult înainte, ocupat sã creeze ceva care sa muste din eternitate, sau sa faca ceva care numai dupa multi ani va fi precipitat în stradã, va cãpãta valoare politica. In ceasul unei revolutii sau a unei crize, intelectualul adevarat se aflã prea departe ca sa se mai poata întoarce inapoi; el a trecut demult pe acolo. Ceeace pare nou, pentru mase, este de mult trãit, asimilat, consumat pentru el.

Indiferenta fata de politica, de prezentul politic? Nicidecum. Ci numai toleranta si întelegere. Dai o mânã de ajutor si treci mai departe. Dar în nici un caz nu merita sã-ti pierzi cumpãtul, sã-ti iesi din fire si sã pactizezi cu oricine – uitând cã nimeni nu poate avea dreptul de a pactiza cu tine. Iti pierzi libertatea? Asta nu ti-o poate lua nimeni. Iti primejduiesti situatia materiala? Asta priveste familia ta, nu pe tine. Iti risti viata? Ei si? Acel pe care îl reprezinti, nu moare niciodatã. Dacã crezi altfel, renuntã la “intelectualitate” si fã-te om politic.
Mircea Eliade      
“Criterion”, Nr. 2, Bucuresti, 1934  

2 comentarii:

  1. Decât să nu răspundă nimeni, mai bine răspunde cine nu trebuie
    Mi s-a pus înaint o foaie de hârtie și un creion și nu știu ce să fac cu ele, pentru că nu sunt nici intelectual și nici politician. Sunt doar un antitalent ca puțini alții. Mă pricep numai să bat câmpii și să fac gafe mai mari, nu numai decât mine, ci mai mari decât însuși Eliade.
    Cred că omul intelectual este un artist. El reptezintă intelectul nemărginit al Creatorului tuturor lucrurilor. El vede doar câteva crimpeie din strălucita Sa Gândire, și merge pe fir având reperele lui personale.
    Culmea este că politicianul nu reprezintă deloc, cum s-ar cădea să fie, pe Cel care a arătat de pe Golgota Marele Plan de Salvare a Omenirii, ci se pune todeauna ca buhaiul înaintea trenului, vrând dimpotrivă să distrugă omul cu planeta lui cu tot. Se crede zeu, și uită că este tot om și el, și că își taie creanga de sub picioare.
    Când se întâlnesc aceste două tipuri umane, se întâlnesc două lumi diferite, opuse și incompatibile. Și cum orgoliul politicienesc nu poate să de-a un pas înapoi, face inteligentul acest lucru, ceea ce este absolut necesar. Pentru că lumea trebuie să cadă odată în acel haos apocalipotic profetizat, și nu poate cădea decât mergând cu spatele în față, adică orbește prin credință.
    Un intelectual nu se poate confrunta cu un politician, un creier și se poate lupta cu un cap gol, pentru că acesta din urmă nu respectă nici o regulă, și nici n-ar putea chiar dacă ar avea toată bunăvoința. El nu știe decât să dea în cap celuilalt, pentru că are în ce, pe când în capul lui nu dă nimeni, deoarece nu este nimic acolo; nici simțire, nici cugetare, nici iubire.
    Nu există demnitar care să aibă și demnitate, și nici un om demn, nu poate ajunge demnitar decât numai dacă se leapădă de el înșuși și de ce are el mai drag, decât dacă își sinucide bunul simț.
    Am putea începe de la pașopt încoace. Marele Constantin Brâncoveanu, spre deosebire de Constantin cel Mare, nu a putut fi politician sub nici o formă, ci a fost și a rămas doar un simplu român. Dacă n-ar fi fost intelectual, ar fi acceptat politica de expansiune a Marelui Sultan. Nu trebuia decât să-și plece capul în fața marilor puteri asiatice și europene, ca să rămână pe vecie președintele României. Dar capul acela, plin de evlavie și credincioșie a trebuit să cadă în fața unui Mare Cap Pătrat, Gol, Goluț.
    Și dacă am avea timp am mai vorbi despre Galileo Galilei, despre Giordano Bruno și mulți alții care nu puteau să fie decât astronomi și sub nici o formă astologi. Și asta numai din cauza Materiei Cenușii, bat-o vina.
    Căci un conducător de țară, dacă vrea să-și păstreze capul pe umeri, mai întâi trebuie să-l spele golindu-l de tot. De aceea nu are Romania Lideri de valoare, ci numai o mare grămadă de intelectuali, carne de tun.

    RăspundețiȘtergere
  2. Domnule mediator, vă rog mai îndreptați câte o greșeală de tipar, de tipul:
    un creier și se poate lupta cu un cap gol...cu
    un creier nu se poate lupta cu un cap gol.
    Mulțumesc!

    RăspundețiȘtergere

NOTĂ: NOTĂ: Blogul nu acceptă comentariile ANONIME, NU răspunde pentru opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului comentariului.