joi, 26 mai 2011

Liniştea creşte - Elena Toma

timpul a uitat să plece
a rămas în patratul meu cu gratii jucăuşe
din nevoia de echilibru
desenat pe fiecare petec de dorinţă

stau cu Dumnezeu la fereastră
în aşteptarea ta număr orele adormite 

printre perne de cobalt
cruci de fum pironite mă vor naşte

vei simţi degetele mele apăsate pe inima ta
între aceşti pereţi învăţăţi pe dinafară
aici este popasul cu glezne de nesomn
liniştea creşte la rădăcina pătrată

timpul ne mângâie dumnezeieşte

7 comentarii:

  1. ...un poem frumos,scris cu suflet.


    DE UNDE CUMPARATI PERNE DE COBALT?
    DE CE DE COBALT?
    COBALTUL E UN MATERIAL MAI DUR CA FIERUL.
    Daca va referiti la culoarea pernelor e ok-
    in fashion,cobaltul este culoarea (albastra)anului 2011

    RăspundețiȘtergere
  2. aşa percep durirarea pernei pe care îmi aşez capul
    am o stare naşpa, mă mint că timpul a uitat să plece. Aştept.. şi nu nu mai am pe cine, din păcate ! Mai bine spus: am aşteptat dar era iluzie, o glumă a vieţii a râs de mine. A spus că vine şi m-a uitat !

    RăspundețiȘtergere
  3. trimiteti-i un pachetel de lecitina,daca nu are efect,
    faceti o intorsatura ca la ploiesti,sau rezolvati-o sambata la nenea iancu

    RăspundețiȘtergere
  4. nu vreau să-l deranjez, e îndrăgosit de altă femeie.
    nu mai are nevoie de mine, am fost un surogat.
    m-a folosit, în aşteptarea femeii pe care o visase.
    eu i-am ţinut de urât, zile şi nopţi, soldăţelul sacrificat, în numele dragostei lui pentru altă femeie.
    cum să-i scriu, să-l deranjez ? never.

    mă bucur pentru împlinirea lui. şi TAC !

    fug din mijlocul iubirii care mă răneşte.

    e peste ţări şi mări... nu are de ce veni sâmbătă. are treburile lui, dincolo de aparenţe.

    RăspundețiȘtergere
  5. prizoniere între gratiile timpului
    lucrurile neîmplinite se simt vinovate
    în această lume alungită enigmant
    în voluptăţi ezoterice

    înfăşurate în nostalgii trezite cu un strigăt
    vor zămisli euforii perpetue
    amestecate cu emoţii fără întoarceri

    RăspundețiȘtergere
  6. poate crezi că sunt deşteaptă, te-nşeli.
    proastă fiind îmi place să mă dau mare,
    îmi râde-n faţă, fără jenă, o poezie.

    insomniacă, consideră somnul pierdere de timp poate vedea în tine amantul perfect şi nu e deranjată că o poţi privi
    ca pe-o femeie de o singură noapte.

    imperfectă, şi-a ucis sufletul, simplu, laş, comod şi uneori mai slab. neştiind ce-i iubirea a acceptat surogatele ei, obişnuită cu durerea şi dezgustul le cauta plăcându-i să se tăvălească în ele simţindu-se chiar mai bine ca acasă.


    sunt eu cea învinsă, puternică, în noapte.
    fac dragoste, o dragoste tristă cu suflete moarte, strigă, poezia, nebuna, mergând în sens giratoriu, cu mâinile agăţate de certitudinea că, numai aşa, poate atinge în zone la care alţii nu au acces.

    încercând s-o înţeleg, o pictez, o aud cum geme sub pensula aspră, încântată să-i cuprindă formele pe un vârf de iluzie.
    căzută în capcana timpului, alături de ea, înfiptă în colţii de fildeş, vampiri, sărutând glezna, sânii prinşi în cumpăna tristeţii, descheiată la nasturii cămăşii de piatră,

    într-o lume care mă strânge, simt că devin o poezie şchioapă.
    mă vrei?
    sunt o poezie ciudată şi rea!

    RăspundețiȘtergere
  7. Timpul ramane in noi, vesnic pazitor al sufletelor.

    RăspundețiȘtergere

NOTĂ: Blogul NU răspunde pentru articolele publicate, opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului articolului, comentariului.