miercuri, 2 februarie 2011

Prietenii şi eu, umbra - Fragment - Elena Toma

                                

                                  Noaptea nu va mai fi acolo

        Ziua de doi ianuarie 2010 îmi aminti că nu am un ban în buzunar şi aveam şi datorii care trebuiau onorate, rapid, conform eticii şi echităţii mele morale. Cum obişnuiam, în momente de grea povară pecuniară, apelez la bunul meu prieten, Liviu, declarat fratele de suferinţă, amândoi obişnuiţi să ne oferim umărul, la o adică. Îl cunoscusem, în urmă cu vreo 4 ani, printr-o ciudată întâmplare, abia la începutul navigării mele pe internet, când nu prea înţelegeam cum funcţionează. Primisem în căsuţa electronică un e-mail, prin care eram invitată să ne cunoaştem, pentru a povesti întâmplări din Israel distinsului semnatar al mesajului. 
Zâmbind, finuţă cum sunt, în asemenea ocazii, l-am contactat, pe id-ul de messenger, să clarificăm lucrurile, gândind că cineva vrea să se amuze pe seama mea. Rapid, înţelesesem că Liviu mă confunda cu Sarah, o evreică, cu care comunica de aproape doi ani şi nu reuşiseră să se întâlnească. Nici pe webcam nu se văzuseră, doar el arătându-i-se femeii misterioase. Văzând că se complică lucrurile şi nu reuşisem să îl conving de grava eroare, fiind şi ziua mea onomastică, după ce am aflat că locuieşte în Piteşti, l-am invitat la restaurantul Magic, din apropiere, pentru a sărbători, în doi. Nu îmi făceam probleme, restaurantul fiind unul din multele obiective din Piteşti cărora le făcusem spoturi publicitare, participasem la inaugurarea locaţiilor, eram ...
ca acasă. La ora fixată, la masa rezervată, un bărbat plăcut mă abordă, zâmbind.
- Cu dumneavoastră trebuia să mă întâlnesc ? Am fost invitat, întreabă timid, atent la semnalmentele „ o doamnă integră”, date drept recunoaştere, în umbra luminii reduse, care învăluia sala elegantă, cu muzică în surdină şi lumânări aprinse, din loc în loc.
- Fiind şi singura femeie din restaurant, sigur, eu sunt persoana care v-a invitat. Luaţi loc.
Ne-a prins miezul nopţii, aflând cum i-a pus creierii pe moaţe madam Sarah, cum este el convins că eu sunt Sarah,  impresie demontată, după mai bine de ceasuri de explicaţii, avertizându-l că s-ar putea ca madam Sarah să fie şi vreun ciudat pus pe şotii, pentru ca, în finalul întâlnirii, Liviu să-mi reproşeze…
- Doamnă, îmi păreţi cunoscută, dar nu am îndrăznit să întreb: cum vă numiţi !? 
Elena .. e clar, doar e ziua onomastică, dar numele de familie, care vă este ?
- Toma. E numele de domnişoară, recăpătat după două divorţuri răsunătoare
- Doamna Elena Toma, vă jucaţi cu sufletul meu. De ce nu mi-aţi spus, de la început cine sunteţi ? Am căzut de caraghios. Sărut mâna, şi încântat să vă cunosc personal. Vă ştiu din emisiunile umanitare tv. Fac şi eu cinste. Mai bem un rând de apă plată ! Ce mică e lumea.
- Liviu, ştiu că eşti dezamăgit ! Nu sunt Sarah, din păcate sau din fericire.

Bla. Bla.. încă două ore, cu Liviu, după care conchidem: ce bine ar fi să devenim frate şi soră, să am şi eu o rudă, etc, astfel, în dimineaţa lui doi ianuarie 2010, senină, ca ziua cu soare care strălucea la fereastra mea, formez numărul lui de telefon, la o oră rezonabilă, ştiind că după sărbători, ca tot omul, dormea până spre miezul zilei.  
- Salut, fratelo, şi La mulţi ani, nene ! Să înţeleg că încă exişti, dacă ai răspuns la telefon ?
- Ohhh, La mulţi ani, sorelaaaa ! La mulţi ani ! Ce mai faci, prinţesa de Trivale ? Ce-ţi mai face Palatul Culturii Tale ? Tot cu gratii la fereastră ?
- Păi, cum altfel ? Nu riscă să îi fie violat parterul. Care mai e viaţa ta, frate ? Cum te-ai depravat, în noaptea de Revelion ? Nu te-am văzut alături de petrecăreţii din clubul meu.  Pe unde ai bântuit, bre ?
- Eh, ca băieţii, surioară ! Am fost la Bucureşti, m-a invitat o madamă. Fiind irezistibilă, am semnat prezenţa, peste tot, pe unde am mai putut, cum vine vorba. Ha, ha, ha…
- Brava, nenicule. Să înţeleg că Sarah n-a apărut, nici până acum ?
- Sarah ?! Ha, ha, ha ! Mă laşi ? Dă-o pana mea ! Nu vreau să mai aud de ea. Dacă îţi povestesc, îţi cade faţa ! Ce a putut să-mi facă.
- Minunat plan. Ce zici, ne vedem, la o cană cu vin ? Avem de vorbit şi afaceri serioase.
- Aoleu ! Despre ce afaceri e vorba, prinţeso ! Uimeşte-mă !  Sunt pregătit să cad pe spate.
- Păi, credeam că te-ai obişnuit cu genul meu de afaceri, şi ştii deja ce te aşteaptă. Am marfă nouă de vânzare, să am cu ce-mi achita micile datorii. Ştii vorba aia : datoriile mici menţin prieteniile mari. Sunt sigură că nu ai nimic împotrivă. Ce ai făcut cu patul cumpărat de la mine ? A rămas tot virgin ?
  Nu am auzit să-l fi inaugurat. Nici canapeaua cumpărată cu banii primiţi de la tine, nu are altă soartă. Rămâne virgină. Îl aştept pe Făt frumos, numai cu acela o pot onora.
- Joc în deplasare, sorela. Nu mai aduc femei acasă. Ce zici că ai de vânzare ? „Femeia sticlă” din pictura ta, îmi  zâmbeşte şi acum. Tot pictură vrei să vinzi ?
- Nu, am alte oferte. Aşa că te voi împroprietării cu un aparat electric, care te ajută să îţi cureţi hainele, scutindu-te de cheltuieli inutile. E nou, nouţ. N-am apucat să-l folosesc. Alege un loc romantic, ia un taxi, răpeşte-mă, pentru vreo oră, şi intri în posesia lui. Te costă exact cât am eu de achitat datoriile. Adică vreo 150 de roni.
- Mi se pare corect. Într-o oră, să fii în stradă. Vin şi te iau.

       Instalaţi la măsuţa din cafeneaua plină de fum şi miros de vin fiert, cu scorţişoară, trecem la afaceri. Refuzând să deschidă cutia, convins că primeşte, ca de obicei, lucruri de calitate, Liviu îmi aruncă bomba:
- Sarah e un mai mare bărbat ! Să-l sparg ! Şi-a bătut joc de mine, trei ani. Nu am vrut să te ascult, când m-ai avertizat, şi am luat leapşa !
- Ha, ha, ha ! Băi, tu vorbeşti serios ? Ai ajuns la vorba mea ?
Evreii au stilul lor de împachetare. Diversionişti profesionişti, number one ! Cum ai aflat că este bărbat ?
- Mi-a trimis o poză. Cică : „Liviu, iată-mă ! Sunt în poza asta ! Eu, umbra, şi prietenii mei. Stai că am scanat poza. O am la mine, ţi-am adus-o s-o vezi şi tu.  

Grăbit, Liviu îmi arată fotografia. În momentul acela, mi-am amintit de prietenii mei din Tel Aviv, de Laila, nebuna, unica mea prietenă, la vremea aceea.
- Liviu, nu ştii ce ai trezit în memoria mea, cu această fotografie, spun, ridicându-mă de la masă şi făcând câţiva paşi.
- Ce ai păţit, sor’meo ?
- Mă doare capul, privind-o. Mi-ai amintit mârşăvia de care au dat dovadă aşa zişii prieteni  evrei, oameni de nimic, care, profitând de situaţia dramatică prin care treceam, au ajutat detectivii de la Societatea Migdal, cu care eram în proces, în Israel, să-mi însceneze dovezi compromiţătoare apărute, ulterior, la dosar. Dar Dumnezeu nu le-a ajutat. După ce m-au folosit şi m-au abandonat pe strazi, la scurt timp, au dat faliment şi s-au văzut nevoiţi să vândă restaurantul. Nemernicii.
- Nu mi-ai spus nimic. Cum a fost faza ?
- Păi, cum să-ţi fi spus, când şi uitasem de ea. Abia acum, văzând reacţia ta şi poza asta, totul a revenit pe tapet.
- Povesteşte, nene, că m-apuca damblalele. Ce ţi-au făcut ?
- Nu îmi amintesc, cum am ajuns la restaurantul Bucureşti Continental, nu-mi amintesc nici data exactă, dar cred că era în al doilea an de la producerea accidentului meu. Raz şi Daniela, patronii celui mai select, elegant restaurant românesc, Bucureşti-Continental, strada Chen, Tel Aviv, m-au asigurat că mă vor ţine lângă ei, până mă voi mai însănătoşi. Erau foarte bogaţi. 

Mă cunoşteau dinaintea accidentului. Vedeau clar că nu mai eram la valoarea de atunci. 
Sub pretextul că vor contacta autorităţile, ca să constate că nu mai pot profesa din cauza traumelor cauzate de accident,  Daniela mi-a vopsit părul, mi-a cumpărat haine de scenă, a angajat un pianist şi  mi-a cerut să încerc să cânt, cum, necum. În sinceritatea mea, credulă, naivă, dornică să primesc ajutor, sperând într-o însănătoşire grabnică, i-am urmat îndemnul. Au organizat ei o seară, la care şi-au invitat prietenii cărora trebuia să le cânt, asigurându-mă că nu mă vor lăsa , dacă treaba nu iese bine. Fără memoria întreagă, fără echilibru, cum aş fi putut cânta ? Vladimir, pianistul angajat de Danela, mi-a sugerat să scriu, cu litere mai mari, pe un caiet, cuvintele câtorva cântece. Rezemată de perete, în locul amenajat pentru "orchestra" formată din noi doi, m-am lăsat condusă de firul melodic cântat de el la pian, dar după două săptămâni de încercări... am renunţat, durerile de cap provocate de efort, vederea slăbită, stresul, îmi cauzau ameţeli. Riscam să ajug iar la spital, aşa că au renunţat la bunele lor intenţii. Atunci, nu am înţeles rostul fotografiilor făcute în diferite ipostaze. Cineva dorea dorea să demonstreze că eram în deplinătatea puterilor mele. Fotografiile nu puteau demonstra starea sănătăţii mele. Eram doar machiată, elegant îmbrăcată, arătam bine, dar nimeni nu putea să înţeleagă ce se întâmpla cu mine, atunci. 

       Ciudat ! Cum a apărut acel pianist !? Abia venit în Israel, din Rusia, căuta de lucru. 
Dar restaurantul a fost tot timpul gol, cât m-au ţinut pe mine acolo. Nu avea reclamă, nu ştia nimeni că există muzică. Vladimir a cântat la mese goale, cât a durat tentativa de înscenare,
cu excepţia a două seri, în care fuseseră invitaţi aşa zişii prieteni de familie ai patronilor. 
În toată această perioadă nu  am observat nici urmă de reprezentanţi ai autorităţilor, chipurile... ziceau ei, nu răspunseseră iniţiativei lor.
- Băi, ce figură ţi-au făcut !
- Cu siguranţă, acele poze sunt la dosar. Înscenarea avea rostul ei ! Abia acum, realizez. Numai că, în Israel, fără reclamă, o reclamă care costă mii de euro, nu poţi atrage clientela. Patronii nu au riscat să investească, conştienţi că făcându-mi numele public în presă, aşa cum apărea înainte de accident, ar fi necesitat viză de şedere, plus viză de lucru, vize pe care eu nu le aveam. Dar, având în vedere miza, ei ar fi putut fi în stare de orice. Oricum, nu ar fi avut cine verifica validitatea actelor mele.
- Dar tu nu mai aveai paşaport ?
- Ha, ha, ha ! Liviu, eşti copil ? Rămăsesem demult, fără haine, bijuterii, acte. Habar nu am pe unde le uitasem. După ani şi ani, mi le-a adus un român, la venirea în ţară. Şi culmea, eu am ieşit din Israel cu un paşaport temporar eliberat de consulatul României de la Tel Aviv, pentru că am fost obligată de statul evreu ca să părăsesc ţara într-o săptămână de la obţinerea paşaportului temporar. Când am primit paşaportul original, peste cinci ani, am constatat că nu primisem viza de şedere şi nici altă viză de prelungire a şederii în Israel. 
- Şi ce s-a mai întâmplat, după aceea ? Unde ai locuit în această perioadă ?   
- Păi, ce să se întâmple ? Nonşalant, mi-au cerut să plec din restaurantul lor, nemulţumiţi că, bolnavă fiind, nu puteam profesa. Nu mai doreau să facă acte de caritate. 

De ce ajunsesem în acea situaţie ? De ce nimeni nu îşi asuma suferinţele mele ? 
Simplu, pentru că adevărul fusese muşamalizat, iar spitalele şi medicii, care mă aruncaseră pe drumuri, pentru a nu cere despăgubiri, nu puteau fi acuzaţi. Şi ar mai fi multe altele care, abia acum, după 20 de ani, ies la suprafaţă, şocându-mă. Eram disperată, aruncată în stradă, şi nu ştiam încotro s-o apuc. A doua zi, trebuia să plec. Nu mai puteam "beneficia" de patul improvizat în magazia din subsolul celui mai elegant şi select restaurant românesc din centrul oraşului Tel Aviv în care mă ţinuseră, habar nu am câtă vreme ! Am plecat în căutarea unui tovarăş de suferinţă.

Viaţa Lailei, ca şi a mea, era un adevărat  scenariu de film. Trădată în dragoste, îşi pierduse minţile şi, amnezică, bântuia prin lume însoţită de grămadă de pisici şi câini maidanezi cărora le asigura mâncarea, scormonind prin gunoaie. Eram bune prietene. Împărţeam  responsabilităţile pentru asigurarea hranei micuţelor animale. Cât despre noi, nu mai conta dacă aveam ce manca. Am rămas, ca o umbră, alături de Laila şi de micuţii ei prietenii, în încercarea de a supravieţui, acolo, sub adăpostul încropit din lăzi şi cartoane, din parcul situat în  apropierea restaurantului. Uite, Liviu, ce ai făcut cu poza asta plină de căţeluşi. Mi-au amintit de trepăduşii Raz şi Daniela, care, din nu ştiu ce interese absconse, făcuseră jocul Societăţii Migdal. La nevoie, sunt şi ei buni de ceva. Fac jocul, crează imagine ! Doamne, existai ? Mă ia ameţeala. Du-mă acasă, Liviu !

Ne-am despărţit, rugându-l să mă ajute să încarc mobila, când va trebui să plec din Piteşti. 
Amândoi aveam lacrimi pe obraz.

Un comentariu:

  1. Tangoul vaduvului - de Pablo Neruda

    O, Necurato, de-acuma ai gasit
    scrisoarea si-ai plans de furie,
    mi-ai insultat a mamei amintire,
    spunandu-i ba catea spurcata,
    ba mama de borfas,
    si ai baut de-acuma singura,
    de una singura, ceaiul din amurg,
    uitandu-te la pantofii mei cei vechi
    si goi pe vecie,
    si nu vei mai putea sa-ti amintesti bolile,
    visele nocturne si bucatele mele
    fara sa ma blestemi cu glas tare,
    ca si cum as fi inca acolo,
    plangandu-ma de tropic,
    de febrele otravite care mi-au facut atata rau
    si de inspaimantatorii de englezi
    pe care inca-i mai urasc.

    Necurato, intr-adevar,
    ce noapte mare si ce pamant singur!
    Am ajuns iar la dormitoarele solitare,
    sa pranzesc in restaurante hrana rece si
    sa arunc pe podea pantalonii si camasile,
    in odaia mea nu-s umerase,
    nici portrete pe pereti.
    Cata umbra din suflet n-as da ca sa fii iar a mea,
    si ce amenintatoare mi se par numele lunilor,
    si vorba iarna ce sunet de toba lugruba are.

    Ingropat langa cocotier ai sa gasesti mai tarziu
    cutitul pe care l-am ascuns acolo de teama
    sa nu ma ucizi,
    iar acum as vrea sa miros pe neasteptate
    otelul de bucatarie
    obisnuit cu greutatea mainii tale si stralucirea piciorului tau:
    sub umezeala pamantului, printre radacini surde,
    din limba oamenilor el n-ar sti decat numele tau,
    iar pamantul batut nu ti-ar pricepe numele
    alcatuit din impenetrabile substante divine.

    La fel cum ma chinuie gandul la ziua
    limpede a picioarelor tale,
    care zac intarite ca apele solare oprite in loc,
    la randunica din ochii tai,
    care traieste dormind si zburand
    si la cainele de furie pe care il adapostesti in inima,
    si suspin in aer cenusa si tot ce s-a distrus,
    lungul, solitarul spatiu care ma inconjoara pe veci.

    As da vantul marii nesfarsite
    pentru rasuflarea ta intretaiata,
    pe care in noptile lungi, lipsite de uitare, o ascult
    cum se lipeste de vazduh ca biciul ce crupa unui cal.
    Si pentru a te auzi urinand in bezna, in fundul casei,
    ca si cum ai turna miere subtire,
    frematatoare de argint, obstinata
    as renunta oricand la corul de umbre pe care il am
    si la zgomotul de spade fara rost,
    pe care il aud in suflet,
    si la porumbita de sange care-mi sta singura in frunte
    strigand dupa lucruri duse si fapturi disparute,
    substante ciudat inseparabile si disparute.

    RăspundețiȘtergere

NOTĂ: NOTĂ: Blogul nu acceptă comentariile ANONIME, NU răspunde pentru opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului comentariului.