joi, 18 martie 2010

Îl aştept pe Dumnezeu la cina de taină !













Cu siguranţă, nimic nu este întâmplător. Determinată să plec din Câmpulung Muscel, la numai un an de la data popasului pe meleagurile muscelene, m-am văzut nevoită să caut de lucru în mica Olandă a României, oraşul lalelelor - Piteşti. Găzduită de familia Forina şi Ştefan Alexandrescu, am închis uşile apartamentului cumpărat în anul 2000 în Câmpulung Muscel, şi am luat viaţa iar de la zero, în Piteşti, obţinând un contract de colaboare la Centrul Cultural, pentru un salariu de mizerie, de care râdea şi femeia de serviciu. Dar aveam planuri mari. De dorul micuţilor mei elevi musceleni, am înfiinţat filiala Clubului XXL - Piteşti, şi un curs de pregătire artistică a tinerelor talente piteştene. Rezultatele lor vorbesc de la sine, eforturile noastre de a ne impune pe scena artistică locală şi naţională. Şi în Piteşti, fără să vreau, am reuşit să deranjez pe cei plătiţi din banii publici, angajaţi în instituţiile de cultură care mie mi-au închis porţile, invocându-se lipsa pregătirii de specialitate în domeniul artistic, eu absolvind, după liceu, doar cursurile de proiectare construcţii civile - maşini grele ale Universităţii Ştiinţifice Bucureşti. Nu contau performanţele mele, ca artist profesionist - colaborator al Radio Televiziunii Române, care a reprezentat România, între 1975-1991 în mai multe ţări din Europa, Orient, etc. Nu contau cele peste 25 de diplome, multe fiind de excelenţă, acordate de Direcţia de Cultură şi Culte a Ministerului Culturii pentru activătăţile cultural social artistice desfăşurate şi în România, după 1995, revenită din Israel, bolnavă, fără bani, sănătate, puterea de a-mi asigura existenţa. În Piteşti, ideile mele cu drept de autor au fost preluate de alţii, eu am devenit, forţat, simplu spectator al celor ce se petreceau chiar sub ochii mei. Degeaba m-am plâns primarului, şi altora din sistem. Eram o străină rătăcită printre lalele, condamnată la disperare. Ce am reuşit să realizez, în puţinul timp 2002 - 2004, în care am fost măcar lăsată, ha, ha, ha... a rămas în memoria timpului şi a mea, chiar dacă eram o străină pentru piteşteni. Ei nu ştiau că, în Palatul Culturii Mele, cum îmi place să spun despre garsoniera mea, supravieţuiam, pe drumul arătat de Dumnezeu. Venea, uneori, la cină, aşa cum am scris într-o poezie sau cum s-o numi :

am o locuinţă pătrată
cu uşă metalică şi grilaj la fereastră
nimeni în afară de mine şi Dumnezeu
nu poate supravieţui aici

azi, parcă m-a născut furnică
să o pictez pe un perete
ca pe o rugăciune rămasă fără lumină

Îl aştept pe Dumnezeu la cina de taină
I-am dat întâlnire într-un loc îngust
rămas gol în inima mea dezamăgită
de prea multe vise
ca un cer suspendat în aer
cu ochii de fulger
să străpungă ideile acestei lumi
inventată doar de mine
într-o pauză de nemurire

această viaţa ce arde pe rug prestigiul zilei de mâine
mă face să cred că trebuie să merg mai departe
puţin câte puţin şi decisiv
cu o dragoste de neiertat
cu inima mea imensă inexplicabil
sunt de modă veche!
10 Septembrie 2006

În fotografii, eu alături de elevii mei, cu ocazia evenimentelor pe care le-am organizat pentru a-mi câştiga existenţa. Ignorată, umilită de fiinţele cărora le-am dat viaţă, mi-am revărsat dragostea asupra copiilor trimişi în calea mea de Dumnezeu. Şi nu i-am dezamăgit ! 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

NOTĂ: NOTĂ: Blogul nu acceptă comentariile ANONIME, NU răspunde pentru opiniile postate la rubrica Comentarii, responsabilitatea formulării acestora revine, integral, autorului comentariului.